Dom’ profesor

Am ajuns destul de greu la serviciu azi dimineață: am trei julituri noi, în cel puțin două locuri mi-au apărut vânătăi, m-am tăiat la un deget și febra musculară e în curs de instalare. Altfel spus, mi-am petrecut weekendul învățând freerunning (sau parkour, cum vreți să-i ziceți). Pentru documentare, Team Farang.

Nu, nu o să mă vedeți mâine sărind de pe o clădire pe alta și aterizând în picioare pe bătătorul de covoare – la început înveți niște mișcări de bază, sărituri simple, treceri peste obstacole mici și mai puțin butterfly kicks și backflip de pe sol. Dar ideea e că de parkour te apuci în mod normal așa, mai pe la 13 ani, nu când crezi că ești om serios la casa ta, la vârsta la care începi să știi ce-i cu pilonul II de pensii iar ieșirile în oraș sunt tot mai des cine în doi decât dansuri pe bar.

Prin urmare, dacă acuma m-am apucat de freerunning chiar și numai de fun și la nivel de noob, mi-i clar: o să ajung un moș din ăla sărit de pe fix care nu pricepe că el se plimbă prin oraș și moartea-l caută pe-acasă.

De ce să ieși în balcon și să strigi la copiii din curte, când poți sări de pe balcon la copiii din curte?

De ce să le faci scandal copiilor tăi că stau prea mult în oraș, când poți să-i faci de râs stând în oraș mai mult decât ei?

Și abia aștept să-mi zică nepoții să-i las cu melodiile mele clasice de dubstep, că nu se mai ascultă așa ceva de pe vremea dinozaurilor!

Acuma mă scuzați, m-a întrebat un coleg de la muncă dacă nu vreau să încerc kickboxing și sună tentant 😀