Acum câţiva ani, casa părinţilor mei a fost spartă. După vreo lună, Poliţia a găsit un suspect. Prin “găsit” mă refer la faptul că au dibuit un amărât care să recunoască şi fapta respectivă, pentru că dovezi n-avea, de fapt, nimeni. Tata îmi povestea că individul a fost adus “la reconstituire”, dar era absolut evident că habar n-avea de dispunerea camerelor sau din ce sertar dispăruseră lucruri.

Nu mi-i străin, prin urmare, modul de lucru al Poliţiei în astfel de cazuri, dar mă amuză teoriile conspiraţiei care au apărut de când cu reţinerea a doi suspecţi în cazul tâlhăriei de la Banca Transilvania. Vreme de 11 luni, ziare şi blogărime au urlat laolată despre ineficienţa Poliţiei. S-a scris că nerezolvarea acestui caz a dat undă verde unui val de jafuri. Am făcut şi eu mişto de mersul anchetei de câteva ori până acum, dar mi s-ar părea normal ca azi să dăm măcar un grăunte de încredere celor care apără legea.

De când avem totuşi nişte suspecţi mai clari decât “un grup de oameni cu accent ardelenesc”, n-am auzit nici din greşeală vreun “bravo, bă”, la adresa Poliţiei. Suntem prea iubitori de teorii ale conspiraţiei ca să chiar credem că e posibil (măcar posibil!) ca anchetatorii s-o fi nimerit?

E drept, omul are nevoie organică de poveşti şi legende, dar neîncrederea cronică în “lege şi ordine” mi se pare unul din marile simptome de boală ale României. Nu zic că ăştia sunt vinovaţii, că nu m-am născut tribunal. Zic că e trist că primul lucru care le trece prin cap oamenilor e că Poliţia face înscenări.

Pentru o reconstituire mai relaxată a faptelor: Lanţul evenimentelor de la Banca Transilvania