Select Page

Nu ştiu, în aceste momente, ce se va întâmpla cu colegii mei de breaslă de la Monitorul de Cluj, una dintre cele mai faine şi închegate echipe din presa clujeană, după anunţul venit joi, că EMI se retrage. Iar EMI asigura finanţarea. Nu ştiu ce se va întâmpla cu corespondenţii Cotidianul din teritoriu, într-o zi în care a mai murit un vis, iar ziarul meu preferat a căzut victimă aceloraşi false raţiuni economice care par să domine presa.

Ştiu că niciunul din cele două ziare nu mai era conectat aşa cum trebuie la cititorii lui, aşa cum probabil şi Clujeanul începuse să fie. În toate cazurile însă, ceea ce se aplică nu sunt soluţii. Decât dacă folosim acea expresie-oroare din istorie, “soluţia finală”.

Când am început acest blog, mai făceam haz de prostiile publicate de presă – cu credinţa că toţi greşim, iar cititorii au voie să descopere poveşti de culise, să înţeleagă care ne sunt slăbiciunile, ce putem face şi ce nu e cu putinţă. Ştiind tot timpul că putem fi mai buni, că putem învăţa unii de la alţii, că onestitatea deplină cu cititorii tăi e singura cale.

Nu am mai făcut asta de mult timp, nu pentru că ziarele n-ar mai publica chiftele sau pentru că mogulii locali ar fi învăţat să dea linkuri, ci pentru că ceea ce se întâmplă acum în presă e deja la alt nivel. Se cheamă supravieţuire şi toată lumea e în aceeaşi oală. Cu vorbele unei colege: unii au murit, iar alţii sunt ţinuţi la aparate. Nu îi învidiez.