O practică firească, dar probabil mai puţin cunoscută de cititorii publicaţiilor scrise, este corectarea tacită de către ziarist a greşelilor de exprimare ale celui interviat.
În mod normal, presupunem că oricine, atunci când vorbeşte liber, nu respectă toate normele Academiei. Oralitatea chiar presupune acorduri prin atracţie, nu gramaticale, şi tot felul de licenţe care în scris dau prost. Prin urmare, când transcriem un interviu, trecem peste greşeli şi redăm ideile.
Citind însă interviul lui Radu cu Florin Stamatian şi comentariul Ioanei Oros la acelaşi material, mă întreb dacă, uneori, nu greşim când facem lucrul ăsta. Pentru că prefectul vorbeşte cu “zâc”, “oi zâce”, “mai îi problemele cu şomajul” şi se adresează în situaţii oficiale cu “mă” şi “domniţă”. Context în care cred că i-am priva pe cititorii noştri de deplina înţelegere a farmecului acestei persoane; nu am informa corect până la capăt dacă i-am pune vorbe în gură.
O soluţie pentru presa online e pur şi simplu clipul audio, care anulează problema (ca să nu intrăm în detalii despre cum se editează uneori asemenea materiale, pentru concizie).
Dar pentru cei care preferă cuvântul scris, cum e ok? Să mergi pe “înţelegere”, în ideea că exprimarea directă, imediată, nu va fi niciodată academică, sau să le arăţi cititorilor asemenea personaje în toată splendoarea lor lingvistică?
Eu sunt ferm convinsa ca interviul acela a fost luat intr-un mediu ceva mai…neoficial. Daca ma apuc eu cu tine sa discutam acum si am face doar transcriere, amandoi am parea inculti, pentru ca de aceea se numeste limbaj colocvial. Pentru ca e colocvial si nu jurnalistic, pentru ca “ni”, “no”, “zac” si “domnita” isi au locul lor in limbajul colocvial. Nu inseamna ca este reprezentantiv pentru un om. Apropos, e la moda campania anti-Stamatian?!!!
@Meme – a fost luat, din câte ştiu (şi mă poate corecta Radu) la ceremonia de învestire a lui Sorin Apostu, în Primărie…
Sunt de acord că transcrierea unei conversaţii ca atare dă prost în scris, de aceea spun că, în mod normal, e firesc să corectezi unele chestii. Dar unde e limita? Imaginează-ţi că s-ar igieniza toate vorbele lui Vanghelie!
Strict jurnalistic, cred că unei ştiri i-ar dăuna limbajul colocvial, pentru că distrage atenţia de la informaţie sau deturnează informaţia principală către cea de caracter.
În interviuri, reportaje, da, ar merita exploatat mult mai mult limbajul interlocutorilor noştri. Să fim sinceri, de multe ori chiar noi îi incităm, vorbim puternic ardeleneşte sau legănat, tocmai ca să se simtă în largul lor. E o tactică secretă. Respectiv, de-secretizată 😀
Prin urmare, un posibil criteriu este genul de material in care apare declaratia, care determina scopul: de a informa strict pe un anume subiect (stire) sau de a prezenta personajul (interviu, reportaje).
In cazul in care jurnalistul deschide seria vorbitului ardelenesc, evident ca nu se pune problema sa-l “combati” pe interlocutor pentru ca raspunde la fel.
Trebuie sa luam atunci in calcul reproducerea unor greseli doar cand sunt reprezentative pentru un personaj?