În faţa primejdiei, un animal are trei răspunsuri posibile: atacă la rândul lui, fuge sau se blochează. Lipsite de raţiune, animalele se pot ghida doar după instinct şi trec prin existenţă cu un set de reguli fixe, codate în materia cenuşie pe care o au la dispoziţie.

Omul, când dă de necaz, mai are un răspuns posibil. Râsul. Nu cel nervos, isteric, tremurat, care trădează o panică instalată în straturile animalice ale fiinţei. Ci râsul sănătos, eliberator, care exorcizează frica şi activează raţiunea. Pentru a râde e nevoie de intelect, de o pauză în care instinctele să cedeze în faţa cortexului.

De aceea, în faţa tragediilor, avem nevoie de compasiune, de înţelegere, dar şi de puterea de a ne aduna şi a merge mai departe.

După ce doi bărbaţi au fost împuşcaţi în Braşov şi o bancă jefuită în Cluj (şi suntem abia în februarie!), aud părinţi spunându-le copiilor să nu iasă pe stradă seara, să nu meargă singuri cu taxiul. Sunt îngrijoraţi în cel mai real mod, teama lor nu e prefăcută – dar nu s-a schimbat gradul de pericol de pe străzi în ultima lună.

Avem aceleaşi şanse de a ni se da în cap ca în 2008. Percepţia gradului de pericol e însă cu totul alta, ajutată, e drept, şi de relatările în ritm alert ale presei.

E unul dintre motivele pentru care am ales să public glume despre spargerea de la Cluj – reacţiile de teamă ale unor cunoscuţi mi-au arătat că e nevoie ca de aer de un alt răspuns, prin care să arătăm că evenimentele nu ne domină. Nu suntem victime, ci oameni care pot schimba ceva, pentru care violenţa nu e o realitate cotidiană.

Evenimentele de la Cluj şi Braşov nu se compară, fireşte, cu tragedia din 11 septembrie 2001 New York, iar eu sunt la o galaxie de ani-lumină distanţă de Jon Stewart, dar poate e relevant să urmărim acum fenomenalul lui discurs atunci când, la 9 zile de la atacuri, emisiunea de comedie pe care o prezintă a fost reluată: