Am pus un pariu – că nu mai scriu pe blog până când ninge la Cluj. Azi au căzut primii fulgi stingheri și tocmai am câștigat pariul.
Între timp, s-a întâmplat că m-am plimbat mai des decât de obicei și am redescoperit scenele de pe străzile Clujului. Nu, nu cele din Unirii de la festivaluri, nu scenele teatrelor sau filarmonicii. Pur și simplu scena pe care jucăm cu toții și pe care, de obicei, o ignor fugind din punctul A în punctul B.
Zilele astea mi-am dat timp să mă plimb cu ochii deschiși.
Ieri, un tip și o tipă de vârsta a doua se certau pe stradă. Se opriseră din mers și se certau față în față. Ea zice ceva, nu aud ce, iar el urlă: Gata! Gata de tot!
Pleacă apoi, cântând o melodie.
Și mă gândeam: el încă vorbește cu ea, prin faptul că fredonează ostentativ ceva. Îi spune că nu vrea să o audă, că nu poate să o audă, face zgomotul ăsta ca ei să îi fie clar că nu are cu cine vorbi. Bineînțeles, în tot timpul ăsta păstrează ușa deschisă, nu pleacă pur și simplu cum ar fi putut face. Ea îl urmărea tăcută, un pas în spatele lui.
Interesant cum comunicăm și atunci când ne încăpățânăm să nu o facem. Am mai făcut 100 de metri și m-am întors. Cei doi erau din nou față în față, povestind.