Una din marile plăceri din concediu e să-mi amintesc plăcerea de a citi în tihnă. Țin minte că, pe la vreo 10 ani, aveam o ediție pentru copii a poveștii lui Don Quijote. Nu mi-a plăcut povestea: nu vedeam nimic interesant în faptul că individul avea orbul găinilor și nu vedea bine morile de vânt. Pentru că nu mă trăgea ața să o termin de citit, maică-mea mi-a explicat cam așa: e una din cărțile pe care orice om trebuie să le fi citit.
Am aflat mulți ani mai târziu ce înseamnă asta cu adevărat, atunci când am putut înțelege că unele cuvinte, ușor de spus, au în spate nu povești, ci romane întregi. La finalul liceului, împreună cu colegii de clasă, i-am dat profesoarei de spaniolă premiul „Doña Quijote” – pentru că ea, care vedea poate cel mai bine ce se întâmpla în educația noastră, se lupta cu morile de vânt. Și pentru că noi știam ce înseamnă ideea asta. Citisem cartea!
E cea mai completă formă de comunicare: atunci când transmiți nu doar ideea, ci implicit și o poveste în jurul ei; atunci când vorbirea nu doar spune, ci și apropie, pentru că cele două părți descoperă că au o poveste în comun. E modul în care apar comunități: grupuri de oameni cu aceleași povești.
Generațiile vechi la asta se referă când vorbesc de lipsa de cultură generală: dispariția unor repere comune. Generațiile noi știu că reperele nu au dispărut, ci au fost înlocuite. Nu mai spun despre cineva că a avut soarta lui Icar. Spun „close enough” sau „genius mode activated”.
Contează? Din punctul meu de vedere, indiferent de unde ne luăm povestea, important e ca până la urmă să ne reținem o capacitate esențială: aceea de a striga, atunci când trebuie, că împăratul e gol!