“Eroii nu mor niciodată”. Am citit mesajul în stradă, era un stencil pe un stâlp din Cluj (nu, nu vreun “stâlp împuşcat” – pe un banal stâlp Electrica). Sunt cuvinte care nu zac pe un monument, nici nu sunt dezvelite cu pompă de autorităţi; aşa ceva, probabil, le-ar îmbrăca în haina solemnităţii şi le-ar distruge de tot. Nu e o inscripţie moartă.

E un mesaj viu, un simplu stencil care vorbeşte pe limba tinerilor despre o revoluţie de care mulţi doar au auzit. Contează mai mult decât toate manifestările oficiale de 21 decembrie; tinerii au nevoie de idoli, dar poartă tricouri cu Che Guevara, fiindcă nu îşi cunosc propriii eroi.

Ce aud din public? Devalorizare? Comerţ? Să fie un lucru rău sau o minune faptul că poate vom regăsi oameni adevăraţi şi martiri autentici în star-system-ul în care suntem scufundaţi?

Azi, pentru prima dată după mulţi ani, semnul victoriei făcut cu degetele nu mi-a mai părut ridicol şi desuet. L-am găsit pe stenciluri, autocolante, în videoclipuri pe youtube. E semnul că o nouă generaţie începe să se conecteze la ceea ce a însemnat, la nivelul maselor, Revoluţia din 1989; să recunoască spiritul şi emoţia acelor zile, pe care le integrează în propriile forme de exprimare şi în noua artă urbană, cu micile ei vandalisme. Iar pe ei nu îi poţi bănui de ipocrizie.

Depunerile de coroane la monumente şi manifestările cu pompă sunt în regulă – arată respectul nostru simbolic, ca naţie, în faţa celor ce au murit atunci. Noile campanii, stencilurile, filmuleţele, arată respectul individual a sute de tineri – ceea ce e mult mai important.

În 1989, la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu era huiduit de mulţime. Azi, 21 decembrie 2008, la Bucureşti, Ion Iliescu a fost huiduit la comemorarea eroilor revoluţiei.

România începe să se trezească. Mulţumesc, noi golani.

P.S. Eroii nu mor niciodată.