Clujenii zâmbesc! Timid, numai pentru ei, le e parcă teamă să-şi arate zâmbetele celor din jur. I-am zărit azi mergând grăbiţi, cu surâsul ascuns în fulare, la minus 15 grade. Zâmbesc când merg în doi, râd în grupuri de trei, mai rar surâd atunci când sunt singuri.

Când primeau diplome (şi le spuneam “mulţumesc că zâmbiţi!”) se încruntau o clipă, nesiguri; încercau să înţeleagă ce le vând, unde e promoţie, cu cine tre să voteze. După ce procesau textul de pe diplomă vedeam cum zâmbetul le devine larg, dar persista încă uimirea: diplomă pentru că zâmbim? De ce?

Pentru că…

• spunem des că ne dorim un oraş mai frumos, dar ne uităm doar la clădiri. Azi am făcut “arhitectura sufletelor” şi le-am mulţumim oamenilor care fac peisajul mai agreabil, cu un zâmbet
• zâmbetul se transmite cu viteza luminii – vedem şi ne molipsim, e periculos de contagios
• genul ăsta de acţiune merită pusă în practică acum, la -15 grade, într-o perioadă dificilă
• nu mai vreau ca pe stradă doar să se vândă şi să se promoveze. azi s-a mulţumit şi atât
• am descoperit că am mulţi prieteni pe care nu-i cunoşteam, dar care au venit cu tot gerul (şi cu toate paltoanele din casă pe ei) să împartă împreună cu mine diplome celor care zâmbesc, şi nu le pot mulţumi destul şi nu ştiu cum să le spun ce important a fost pentru mine că au venit şi nu mă pot opri din zâmbit 🙂

Cum a început povestea asta?

În noiembrie, într-o discuţie cu o prietenă pe nume Mihaela (am cu ea o poză simpatică: ea e zână, eu fluturaş şi avem vreo 4 ani fiecare). Îi spuneam că-n ianuarie, când e mai urât pe-afară şi zic unii că e perioada cea mai deprimantă din an, vreau să le mulţumesc celor care încă mai zâmbesc. Nu de alta, dar pentru mine plimbatul singur pe stradă e plictisitor. Aşa că mă gândesc la una-alta şi, automat, mă apucă zâmbitul. Sau râsul. Iar babele de prin staţii se uită la mine cu acea privire dulce “ăsta-trebe-dat-cu-apă-sfinţită-să-iasă-dracu’-din-el”.

Aşa că acum o săptămână, în cea mai deprimantă zi a anului, desenam zâmbete pe ouăle din frigider şi făceam cu ele şedinţă foto pe birou. Una din pozele făcute cu telefonul mobil a ajuns pe diplomele pentru oameni care zâmbesc. Azi dimineaţă, toceam cutter-ul ca să tai diplomele proaspăt tipărite. La ora 13, cum am promis, eram în Piaţa Unirii, la -15 grade. Dar nu singur: într-un minut, am fost 10 oameni, în două, 20.

Îmi şterg uimirea de pe chip şi, după câteva minute de organizare (logic, nu merge camera video etc.), dăm startul. Merg spre prima persoană pe care o văd zâmbind: o tânără care vorbeşte la telefon cu un zâmbet larg pe faţă. Îi întind o diplomă, zâmbind, ea ridică scurt ochii din caldarâm şi-mi oferă o replică de neuitat:

– Mă leşi?!

Aşa a început împărţirea de diplome. O trupă s-a dus spre Memorandumului, alta, în care am fost şi eu, pe Eroilor. Pe drum, am premiat un poliţist pentru că zâmbea. Raluca a vrut să-i dea o diplomă unuia de pe o macara şi mai că ajungea, numai că domnu’ era de părere că nu se zâmbeşte în timpul orelor de serviciu.

Din om în om, am dat peste 200 de diplome. Ştiţi ce am observat? Primim adesea hârtii pe stradă şi le ducem cam până la primul coş de gunoi. Azi, NIMENI din cei care au primit diplome nu le-a aruncat pe undeva. Mergeau cu ele în mână şi cu un zâmbet larg, de parcă acel cartonaş le-ar fi dat, brusc, dreptul de a-şi scoate zâmbetul la lumină. Punem pariu că le vor păstra până acasă?

P.S. Pe această cale, îmi cer scuze reporterilor pe care i-au trimis şefii în oraş să-i ţină companie nebunului, în loc să stea la căldură. Jur că nu i-am anunţat eu 🙂

Keep on smilin’!