Terapeutic. Poate ăsta ar fi cuvântul care să definească “Amintiri din Epoca de Aur“, colecţia de scurt-metraje care a deschis TIFF 2009. Cel puţin, pentru cei care au mai prins vreun an-doi din vremurile alea, efectul e în oglindă. Râsul de atunci, pe ascuns, doar împreună cu “ai tăi”; râsul de acum, deschis, într-o sală de cinema; iar apoi momentul în care, brusc, înţelegi diferenţa dintre cele două şi libertatea pe care o ai, dar de care ai uitat.
Şi se râde mult la “Amintiri”, se râde sănătos; scurt-metrajele au scenarii cu scântei, sunt filme la care stai cu sufletul la gură să vezi dacă explodează porcu’, dar fără poante ieftine şi exagerări grosiere. O poveste despre noi, în care îţi recunoşti vechiul frigider şi muşamaua de pe masa din bucătărie.
Poate n-o să aibă sens pentru cei care n-au văzut (încă!) “Amintiri din Epoca de Aur”, dar trebuie să notez scena care mi s-a părut cea mai frumoasă metaforă despre România de atunci şi acum, înainte să vină dimineaţa şi să piară timpul viselor (dacă nu vreţi să deconspir o poantă, opriţi aici lectura). România e caruselul ăla de bâlci, din marginea comunei, care funcţionează cu benzină luată pe pile. Tiribomba în care s-a urcat toată lumea, inclusiv mecanicul, aşa că nu mai are cine să apese butonul şi să oprească instalaţia şi isteria deopotrivă. Aşa că toţi se învârt lipsiţi de control până dimineaţă; între timp, cineva e pe moarte.
“Amintirile” sunt o poveste despre supravieţuire, despre duplicitatea noastră, o oglindă; dar una în care ne putem uita şi râde, ca o vindecare frumoasă.