Descoperă legenda: istoria bisericii Sf. Mihail

După două săptămâni de turism pe la alții, am fost pentru o zi turist la mine în oraș: de Sfântă Mărie, am profitat de Zilele Culturale Maghiare și am vizitat mai în detaliu ca niciodată biserica Sf. Mihail, din Piața Unirii – până sus în corcoduș, la vârful turnului, deschis în mod excepțional pentru public. Dacă nu puteți ajunge, lăsați-mă să vă fiu ghid: vă invit aici pe blog la un tur al bisericii, dar nu cu informațiile de pe Wiki, ci așa cum mi-ar plăcea mie să poată face orice turist: cu poveștile și legendele legate de acest loc.

 

Clujul a primit dreptul de a-și alege parohul la 1316… așa că era minten nevoie de o biserică pe măsură! Pentru că românii sunt harnici, construcția a început chiar în anul acela, și pentru că sunt deosebit de harnici, s-a încheiat pe la 1487.

 

Statuia decapitată

Pe colțul de sud-vest al bisericii se află statuia decapitată. Știu două variante ale legendei: fie avem statuia unui copil al unuia din meșteri, accidentat în timpul construcției, fie statuia unui copil care ar fi fost decapitat de o ghiulea trasă de turci. Las istoricii să decidă dacă era vreun picior de turc la atac pe atunci, în Cluj.

Alegeți varianta preferată – în realitate, se pare că e statuia Sf. Rochus vindecătorul de ciumă.

Ghiulelele turcești

Ghiulele turcești, ziceți? Aveeem, cum nu. În două locuri pe partea sudică a bisericii, două sfere stau înfipte în zid. Până să le analizăm în laborator, eu zic să credem în poveștile frumoase!

 

 

 

 

 

Turnul

Turnul are și el o poveste tare faină. De fapt, în secolul XIV au fost proiectate două turnuri. Unul singur a mai fost însă construit în secolul 16, a ars în secolul 17, a fost reconstruit în secolul 18 și demolat 20 de ani mai târziu, că un incediu îl deteriorase prea tare. Cu noroc, ce mai!

Actualul turn, neogotic, a fost ridicat în 1860. Este al doilea cel mai înalt turn de biserică dintre Viena și Istambul, pe locul întâi fiind cel al Bisericii Negre din Brașov.

Ca dovadă că obiceiurile românești au rădăcini străvechi, turnul a fost făcut pe principiul „las’ că merge și așa”. Adică: uitați-vă cu atenție la intrarea actuală în biserică (unde era turnul vechi, de fapt). Vedeți ceva?

În primul rând, poarta nu e simetrică între contraforturi, ci e lipită de cel din nord. Apoi, faceți poza mare și studiați stema de sub Sf. Mihail: la jumătate e pur și simplu tăiată. N-a mai fost loc, ca să încapă arhanghelul peste a fost pur și simplu retezată.

 

Poză prin gaura din ceas

Zilele astea mai puteți încă vizita turnul, puteți vedea ceasul din interior și clopotele pe care cu toții le-am auzit. Am stat acolo când a bătut ora 6 și urechile mele sunt ok. Doar că din motive necunoscute, urlu la toată lumea 😀

 

Sus în corcoduș

M-am ambiționat însă și am urcat scările tot mai înguste și mai întunecate până chiar în vârf. Sus de tot, spațiul se reduce la un metru pătrat (doar suvenirurile lăsate de porumbei nu se reduc) și ai impresia că poți deșuruba crucea de pe biserică. Ești literalmente la doi metri sub ea.

Din interior, vă pot spune acum că așa se termină biserica (poza e făcută în sus):

Din exterior, mă pot lăuda că am fost până acolo:

Iar până la proba contrarie, voi susține că ăsta e cel mai vechi graffiti din Cluj:

Dacă vreți să urcați și voi acolo sus, e deschis până în 20 august și  e gratuit. Oficial, programul e 10-16, dar ieri spre exemplu s-a putut urca până la ora 20, din cauza numărului mare de doritori.

Despre Couchsurfing în Ziua de Cluj

Couchsurfing este o comunitate cu un milion de oameni la nivel mondial, care au ceva în comun: îşi deschid casele unor necunoscuţi care vin în oraşul lor şi îi lasă să doarmă pe canapeaua aceea nefolosită pe care cu toţii o avem prin casă. Şi, bineînţeles, este un site prin care atunci când vrei să călătoreşti poţi să mergi în orice oraş din lume şi să nu plăteşti nimic pentru cazare.

Avantajul adevărat este însă că nu eşti izolat de comunitatea locală, nu ajungi într-o cameră de hotel unde să te uiţi în tavan, ci locuieşti cu localnici care îţi pot arăta cele mai faine părţi ale oraşului, deobicei necunoscute sau inaccesibile turiştilor.

Prin Couchsurfing am întâlnit oameni de pe toate continentele şi, dincolo de criterul geografic, am cunoscut unii dintre cei mai faini oameni cu care mi-a fost dat să vorbesc.

Spre bucuria media, şi media „mainstream” a început să acorde atenţie acestui gen de comunitate. La întrebarea „De ce Couchsurfing?” am răspuns astăzi în cadrul unui material amplu publicat de Cristina Pîrvu în Ziua de Cluj:

[quote style=”boxed”]”[Dacă foloseşti Couchsurfing] automat îţi asumi o încredere în oameni, iar cei care vin în casa unui necunoscut până la urmă sunt oameni deschişi la minte şi care vor experienţe noi, nu siguranţa absolută şi banalitatea unei camere de hotel. Am cazat zeci de oameni şi nu am avut niciodată vreo problemă cu ei. E greu de crezut că vine cineva din Franţa ca să îmi fure televizorul”, a adăugat Andrei, care a avut oaspeţi din Franţa, Italia, Belgia, Anglia, Elveţia, Polonia, Statele Unite şi două persoane din România.[/quote]

Vă invit să citiţi şi restul în ZIUA de Cluj… poate ne întâlnim pe couchsurfing.org.

Pentru primarul oraşului-comoară

Primarul Sorin Apostu a comentat în seara asta, la Realitatea TV Cluj, postul „Ce mi-ar plăcea să vă arăt în Cluj” pe care l-am scris acum câteva zile, despre valorificarea unor potenţiale obiective turistice, care în acest moment nu pot fi vizitate.

Sorin Apostu a spus că a citit acel articol, dar că multe din obiectivele de pe lista mea nu sunt în proprietatea Primăriei. Nici nu ştiam să fie vreunul, pentru că, oricum, nu cred că asta contează câtuşi de puţin! Avem nevoie de o administraţie locală care să aibă viziunea şi forţa de a crea parteneriate cu actori privaţi, din care întreaga comunitate să câştige.

De exemplu: mă îndoiesc că azi, în sălile în care a funcţionat primul teatru privat, mai rezistă vreo bucată de cortină – nici nu am avea ce vizita! Dar, printr-o asociere între proprietarii apartamentelor din clădire într-o fundaţie culturală, în parteneriat cu Teatrul Naţional şi cel Maghiar, Opera Română şi cea Maghiară, Teatrul Puck şi Primărie, am putea avea un Muzeu al Teatrului şi Operei, administrat privat. Am da acelor spaţii un sens apropiat de cel original.

Un parteneriat cu Biserica Greco-Catolică ar putea duce la amenajarea turistică a catacombelor şi relicvelor de acolo, în deplină pietate, aşa cum fac biserici catolice din toată lumea.

Salvarea Muzeului de Istorie a Farmaciei ar trebui să fie o prioritate a Primăriei, chiar dacă muzeul e în subordinea şi mai nefericitului Muzeu de Istorie a Transilvaniei. E spre binele Clujului să păstrăm puţinele bucăţele de autentic pe care le mai avem! (pentru cine nu ştie, muzeul funcţionează într-o veche farmacie şi tot ce e acolo e original).

Dacă proprietarii acestor spaţii nu fac nimic, e rolul Primăriei să le deschidă ochii.

O să îmi spuneţi: misiune imposibilă! Şi vă întreb: măcar s-a încercat? Pentru mine, primarul nu trebuie să astupe gropi: sunt destui executanţi în administraţia locală. Liderul e cel cu viziunea, iar de la primarul oraşului-comoară, oricine ar fi el, mă aştept să transforme un oraş frumos într-un obiectiv turistic care să nu poată fi ratat.

Le mulţumesc sutelor de prieteni care au dat sfoară-n ţară pe Twitter şi Facebook în ziua publicării, celor de la Foaia Transilvană, primii care au preluat acel articol, colegilor de la Ziua de Cluj şi servus_cluj, pentru că au transformat un subiect de blog într-o temă de dezbatere publică, lui Ionel Lespuc de la Realitatea pentru că a discutat tema cu primarul şi a numit articolul meu „lectură obligatorie” 😀 😀

Românii despre România: cum se distruge imaginea unei ţări

Diplomaţia română nu are nicio şansă. E inutil să le cerem guvernanţilor să facă imagine României şi nu foloseşte la nimic să criticăm brandul de ţară, dacă noi înşine suntem mai răi decât frunza furată de Guvern.

Românul în străinătate, inclusiv cel care stă acolo de ani întregi, e cel mai prost ambasador al ţării lui. Pentru că este şi rămâne un copil ajuns prima dată în parcul de distracţii: stă cu gura căscată şi se miră de orice.

Copacii din Austria sunt mai verzi, străzile din Bruxelles mai curate şi râurile din Italia sunt, probabil, mai ude. Ceea ce le transmite un român celor din jur e simplu: totul ceea ce vede e mai bun şi mai frumos decât ce are acasă. Iar dacă ceva e prost şi acolo, atunci e sigur românesc. Dacă un balcon e mai neîngrijit, sigur acolo stau români. Nu turci, nu nemţi, nu marocani, nu americani, ci români.

Ne vedem atât de prost, încât nu le dăm altora nicio şansă de a ne descoperi părţile bune.

Nu e vorba de a minţi şi de a prezenta lucrurile la superlativ atunci când nu sunt aşa, ci de a avea o minimă decenţă în reprezentarea locului de unde venim faţă de alţii. E ca şi cum am merge în oraş şi ne-am lăuda că avem igrasie în casă.

Până nu vom începe să realizăm că noi suntem primii purtătorii de cuvânt ai naţiunii, România nu are ce face cu diplomaţii. Eventual, să-i recalifice pentru PR intern.

…da, am revenit în ţară şi asta e ţigara de după.