Şi ziua ta cum va fi?

Toată ziua de vineri am fost un butoi cu pulbere. Să mă lase experţii gândirii pozitive, mi-am zis la început. Unele zile parcă sunt făcute să stai în casă; iar acest text e pentru cei care ar interzice zilele de luni. Ştiţi cum a fost pentru mine vinerea? Păi, de fapt, nici eu nu mă pot decide. Hotărâţi voi 😀

 

[twocol_one]

Ziua a început foarte prost. Pe lângă că m-am trezit mai târziu decât am planificat, am avut un accident în drum spre lucru. Un dobitoc cobora strada Republicii tăind curba; ca să îl evit, a trebuit să trag tare de volan dreapta. Am izbit bordura și m-am ales cu cauciucul spart. Evident, m-am enervat instant, iar individul nu a oprit, nici nu cred că şi-a dat seama că a greşit ceva.

 

Am reuşit să ajung cu maşina la lucru, unde am descoperit altă bucurie: şuruburile care prind roata refuzau să se desprindă, să pot urca roata de rezervă. Am stat trei oameni o oră întreagă încercând să o desfacem cu toate cheile posibile şi imposibile. Pur și simplu refuzau să miște, nu puteam folosi mașina și, una peste alta, eram complet blocat! În fine, cu emoții și riscuri, am ajuns cumva cu ea la service, iar de acolo a trebuit să iau un taxi spre Zorilor, unde trebuia să ajung la o emisiune despre ACTA.

Zici că mă urmărea ghinionul: pe Titulescu, un troleu era să intre în taxi. Nu s-a uitat, sau nu l-a interesat, și a ieșit din stație drept pe banda doi, a trecut la 10 cm de mine – deci la vreo 2 cm de portiera taxiului. Am ajuns foarte pe fugă la emisiune, normal că nu mai apucasem să-mi pregătesc toată documentația de care aveam nevoie, să povestesc un pic în detaliu de istoria ACTA și, în general, să-mi ordonez ideile.

Când să ies, văd că îmi uitasem cheile la birou, rog o colegă să mă aştepte, când să fug încolo – sună telefonul, întârziasem deja la o şedinţă programată la Habitat. Alt taxi, recuperat maşina de la service – din fericire, cu toate roţile – fugit la Habitat, unde am ajuns pe final.

O zi proastă de la cap la coadă. Am avut un accident, era să fiu implicat într-al doilea, cât am stat la lucru laptopul mai mult nu mi-a mers, am ajuns pe fugă la o emisiune în care mi-ar fi plăcut să fiu mai liniştit şi era să nu mai ajung nici la Habitat. Plin de ghinioane!

[/twocol_one]

[twocol_one_last]

Ziua a început foarte bine – am zis că dacă tot e vineri, nu mă grăbesc, şi am dormit cel mai dulce sfert de oră în plus. Oricum, se pare că m-am dat jos din pat pe partea care trebuie, sau oi fi ieșit cu dreptul din casă: în drum spre lucru, am reuşit să evit un accident urât de tot. Cobora unul pe Republicii pe contrasens, risca să intre frontal în mine, dar văd că şi adormit mai am reflexe, că l-am evitat şi am scăpat doar cu o pană.

Am ajuns cu mașina așa până la serviciu, unde am descoperit totuși că ziua poate fi mai bună: deși erau multe de făcut, doi colegi m-au ajutat vreme de o oră să schimb cauciucul ăla. Nu ne-a ieșit până la urmă, se pare că se blocase roata pe jantă. Din fericire, am reușit să merg așa până la service și am scăpat de chematul platformei fără efecte secundare.

 

Am luat un taxi spre Zorilor, că trebuia să ajung la o emisiune despre ACTA, şi am profitat de timpul din taxi să-mi recitesc notiţele. E fain să nu-ţi baţi tu capul cu drumul şi evitatul troleelor; deşi am ajuns pe fugă şi am aflat că aveam jumătate de oră fără publicitate, a fost foarte bine şi am avut ce povesti!

 

Când să ies, văd că îmi uitasem cheile la birou, noroc cu colegii şi răbdarea lor, că m-au aşteptat să mai pot intra. Şi deşi eram în contratimp, am reuşit să recuperez maşina şi să ajung la Habitat la timp pentru o întâlnire foarte importantă pentru mine.

 

Aşa că într-o singură zi am scăpat dintr-un accident (sau două, dacă punem şi troleul), am scris nişte articole simpatice la lucru, deşi laptopul nu prea voia să colaboreze cu mine la faza asta, am avut şi o experienţă faină la emisiunea cu ACTA şi am ajuns şi la Habitat până la urmă. Din fericire, am avut noroc!

[/twocol_one_last]

 

No, io atât mai am de zis: uneori, luni ne e mai greu. Vineri, chiar am păţit toate chestiile alea. Dar mă credeţi că noi alegem cu o să ne fie ziua?

sursa foto

Fata cu colierul din ace de siguranţă

Povestea începe pe holurile facultăţii de Jurna, locul în care am văzut-o zâmbind prima dată. Bineînţeles că zâmbea. Zâmbea aproape tot timpul. Totuşi, nu asta îmi amintesc cel mai bine despre ea; nu ţin minte când ne-am întâlnit sau vorbit prima dată, ci o zi de mult după aceea, una de care sunt convins că nu-şi aminteşte. Continuă să citești Fata cu colierul din ace de siguranţă

Mamă, n-am murit!

Ce cred părinţii când nu răspunzi la telefon: 50% că ai murit, 49% că eşti pe moarte, 1% că nu ai auzit telefonul sau s-a descărcat bateria – citeam pe Facebook acum câteva zile. Maică-mea e în primele 99% (acuma bate-mă , omoară-mă, da’ tre să le zic).

Mă sună aseară pe la 9 jumate. Io, ca un matinal cuminte ce sunt, la ora aia dormeam. Nu, aseară chiar dormeam. Telefonul, evident, pe silent, că practic sportul ăsta – altfel, am o serie de prieteni care se întreabă pe la două noaptea ce fac. Şi de obicei nu vreau să le spun chiar atunci. Continuă să citești Mamă, n-am murit!

Marea debarasare: un altfel de curăţenie

Agatha Christie scria că majoritatea ideilor de crime din cărțile ei i-au venit în timp ce spăla vase. O înțeleg. În fond, dacă priveşti curăţenia ca pe o corvoadă, asta va fi.

Am descoperit însă cum curăţenia aceea banală, făcută în casă, poate deveni o formă de terapie. O sursă, nu o risipă de energie. E nevoie doar de un pic de imaginaţie. Şi, probabil, e nevoie să fii într-un moment în care să simţi că ai nevoie de schimbări.

Cel mai mare sac de gunoi pe care l-am umplut vreodatăTerapia începe aşa: luaţi cel mai mare sac de gunoi pe care îl găsiţi (eu m-am servit cu unul de 60 de litri, din grădină) şi umpleţi-l. La mine, a înghiţit lucruri de care nu mai aveam de fapt nevoie, dar care îmi aglomerau casa. Într-un alt sac, a dispărut jumătate din dulapul de haine. Fără regrete. Dimpotrivă, în timp ce aruncam obiecte dintre cele mai diverse, am realizat că mă simt bine renunţând la lucrurile care mă ţin în urmă.

Curăţenia asta se poate opri în casă, sau poate continua şi în viaţă. De la obiecte, putem trece la obiceiuri, relații și oameni. Acelea (şi aceia) de care ne tot agăţăm din obişnuinţă, deşi ne fac rău.

Eu am de gând să continuu curăţenia asta de vară. Reciclez surse de stres, renunţ la tentative de prietenie cu oameni a căror monedă de schimb e minciuna, plec din locurile în care stau doar pentru că nu m-am gândit că aș putea face altceva.

Pentru că am, în sfârșit, loc în dulapul de haine şi în vreo 2-3 sertare, și îmi place spaţiul ăla gol – o promisiune pentru ce va urma. Iar acum vreau loc pentru oameni noi şi surse de zâmbete.

Dilemă

Dacă în săptămâna care tocmai ce se încheie m-am reîntâlnit cu vechi prieteni, am primit bilete gratuite la Cinema City, am câştigat mici şi bere la Cora, am încheiat un contract bun, am găsit o bancnotă de 100 de lei pe stradă şi, pe deasupra, îmi merge bine în dragoste, săptămâna viitoare ar trebui:

  1. să nu ies din casă, pentru că se compensează
  2. să joc la loto

Mesaj de la doamna dirigintă

Dragă Andrei,

Trebuie să scriu aici cîteva rînduri […]. Cel mai mult mi-a plăcut cum ai privit totul în faţă, că ai încălecat viaţa (până acum), aşa cum ai vrut şi ţi-ai propus, că, uneori, ai dat cu piciorul şi nu te-ai lăsat tîrît ca o epavă, că nu ai ştiut să renunţi… Sper să nu găseşti nicio „perlă”. Poate, cîndva, le vei duce dorul. Nu mă judeca prea tare. Nu pot să scriu cu „â”.

Cu toată dragostea,
D-na dirigintă Poliana Opriş
Cluj, 11 iunie 1999

 

Astăzi voi avea ocazia să-i spun doamnei diriginte că mesajul ei de pe o carte (ceva cu OZN-uri, pentru că asta îşi permitea şcoala să cumpere pentru premii pe vremea respectivă) mi-a fost mereu aproape. Că de câte ori mi-a venit să renunţ, să fac ce e mai uşor şi nu ce ştiam că trebuie, mă gândeam la cuvintele prin care cineva care m-a cunoscut mai bine decât mă cunoşteam eu atunci mi-a spus că nu sunt omul care abandonează o luptă.

Nu mai am înverşunarea din liceu, văd nuanţe unde altădată era alb-negru, dar îmi amintesc şi că există valori unde nu se fac compromisuri. Mulţumesc!

Vremuri…

Puţine ziare am păstrat, de-a lungul timpului, acasă. Nu îmi place să strâng hârtie şi am preferat PDF-urile; am încă o colecţie din vremea în care nu aveam aşa tehnologie la dispoziţie, iar de mai târziu am ţinut doar ediţii speciale – primul editorial, ZIUA de Cluj la un an sau momentul în care s-a titrat un pic prematur că clujenii au vrut continuitate la alegeri…

Am mers însă şi mai în urmă în timp şi m-a prins melancolia răsfoind colecţia Jurnalul de Cluj, ziare publicate prin 2000, primele mele articole din presa scrisă, după un an de radio. Căutam azi un text mai vechi, pentru informaţii de care am nevoie la Clujeanul, dar câte n-am găsit în drum!

Povestea Mariei, femeia cu handicap de gradul I care vindea vederi la Sf. Mihail şi risca să îşi piardă pensia de boală din cauză că muncea. Dar nu putea trăi doar din pensia de 650.000 de lei. Mi-am dat seama de distanţa în timp văzând că, pe atunci, nu era o problemă să apară pe prima pagină, în titlu, „Handicapaţii sunt obligaţi să lucreze ilegal”. Maria, oare mai eşti?

Povestea benzinăriei din Plopilor a cărei construcţie am blocat-o, două pagini full-color care mi se păreau enorme pe vremea aia. Mai mari ca locul de joacă pe care îl văd azi în faţa acelui bloc.

Şi Funar vrea să păzească plăcuţele pe care scrie Cluj-Napoca. Şi Gheorghe Funar este îndrăgostit în fiecare zi (nu erau ale mele). Şi iubirea tainică a prim-ministrului Petru Groza pentru o unguroaică (de care îmi povestise bunica). Discoteca WakeUp le face zile fripte vecinilor (nu s-a schimbat nimic). Un bloc nu mai are căldură de 20 de ani. Mama Ana şi judecătorul Burzo.

Anunţ pe prima pagină, 23 ianuarie 2001: „Ultima oră: aseară târziu, la închiderea ediţiei, Poliţia Cluj a reuşit una din cele mai spectaculoase capturi de valută falsă: 18.500 de dolari. Vom reveni cu amănunte în ediţia de mâine!”. Ce vremuri! Nimeni nu mai dădea ştirea până mâine!

Ce vremuri, când citeşti pe prima pagină a unui ziar: „Nu ne lăsa, Doamne! Celebra amantă a politicienilor şi ziariştilor clujeni a fost depistată seropozitiv” – un mega material semnat Virgil Munteanu, un ziarist care nu cred să fi avut vreodată buletin. Oooof, Bogdan Eduard, ce cauţi tu în televiziune când presa scrisă urlă după fantezii?

Hey, you…gin

Dă play. Hai că ştii piesa. Dar poate ţi-era doar să o asculţi şi nu ştiai. Apropo, e bazată, se spune, pe o poveste reală, Eugene chiar există, chiar s-au întâlnit cândva la un chef şi, of cors, n-au numere de telefon sau ceva.

 

Cum trupa mea există de puţină vreme şi are o singură piesă (dar două groupies deja – măcar atâta), nu pot să cânt alt „hey, Eugene”, decât aşa, pe blogul pe care ziceai că îl citeşti. Aşa că dacă ceva de aici are sens („Does any of this ring a bell?”), ştii unde mă găseşti. Nu ştiu să fac cafea, dar compensez :D. Fire up!