Drumul presei tradiţionale către internet a fost un fel de dragoste cu de-a sila. Relaţia a pornit de la teamă: dacă internetul va distruge presa tipărită? Încet-încet, redacţiile au priceput de ce e bine să
aibă conţinut online, dar cu paşi mici şi ezitanţi: conţinut publicat după ora de tipar, sau care trebuie plătit, sau pe bază de abonamente – modele vechi pentru un nou mediu.
Suntem astăzi în situaţia în care, de voie în cazul unora, de nevoie în cazul altora, ziarele tradiţionale şi-au găsit un pic de loc în online. Dar de ce cresc surse de informare precum Huffington Post, în timp ce New York Times are nevoie să fie salvat? Cum de bloguri scrise de un om sunt mai citite decât ziare ale unor comunităţi de sute de mii de oameni?
Acest text încearcă să justifice o părere: că ziarele se tem încă de tehnologie şi asta se vede şi în forma şi în conţinutul site-urilor. Niciun ziar online nu este încă integrat cu adevărat în mediul din care face parte; senzaţia este că se aduc cu forţa în online pagini care, în loc să fie tipărite, sunt afişate pe ecran, iar dezbaterea e „câte coloane să aibă site-ul”. Şi atât.
Cum ar putea arăta un altfel de ziar?
Un altfel de ziar
Imaginaţi-vă un ziar care publică pe Twitter (sau orice sistem similar, gratuit şi universal accesibil) alerte în cazul unor evenimente importante, neaşteptate sau foarte urmărite (accidente, situaţia traficului, avertizări meteo, decizii de impact ale autorităţilor, demisii, scorul live al unor meciuri). Da, există sisteme livescore şi acum, dar alertele Twitter pot fi primite pe mobil gratuit, nu contra-cost, cum fac acum unii operatori din RO. Cei care au apelat la pagini de Twitter n-au făcut decât să dubleze RSS-ul publicând linkuri către mai toate articolele deja apărute în ziar – inutil!
Pe măsură ce subiectul începe să aibă „cărniţă”, alerta devine o primă formă de articol pe site-ul ziarului. Informaţiile suplimentare curg în continuare şi articolul se actualizează, dar sistemul permite citirea variantelor mai vechi (istoric al paginii, stil wiki). De ce istoric? Pentru că cititorul va avea încredere mai mare când informaţiile nu se evaporă, aşa cum nu dispar brusc cuvinte din pagina tipărită, iar jurnalistul ar fi şi el responsabilizat, fiindcă greşelile nu dispar în neant.
Un site de ziar bine făcut ar trebui să permită şi comentarii şi trackbacks (acele linkuri care dau de ştire că despre subiect s-a scris altundeva); de multe ori, mai ales în cazul unor evenimente în desfăşurare, sunt bloggeri care încep să scrie şi pun poze cu mult înaintea presei. Aşa se duce vestea – de ce nu ar porni de pe pagina de ziar?
În timp, articolul mai are nevoie de ceva: context. Documentariştii (un lux pentru presa din România!) pot umple spaţiile „din jurul sensului” şi, pentru că suntem pe net, pot oferi o gamă de linkuri şi resurse cu privire la aproape orice subiect. Iar cum online credibilitatea unui site necunoscut e greu de apreciat, selecţia lor de către un cunoscător este extrem de valoroasă. Tot context oferă şi bloggerii care vin cu perspectiva lor asupra unui subiect, din unghiuri la care redactorii ziarului nu s-au
gândit.
S-a încheiat evenimentul? Dezbaterea continuă. Există comentarii, forumuri şi discuţii live (imaginaţi-vă că discutaţi în direct cu jurnalistul care a fost la locul prăbuşirii unui avion. Ce aţi întreba?).
Materialele complexe pot include, pe internet, interactivitate de la cel mai de bază nivel. De exemplu, cititorul poate vedea un sumar al unei investigaţii şi apoi decide în ce ordine să citească părţile de care este interesat (nu un cearşaf de 10.000 de semne în care se pierde în detalii tehnice).
Dincolo de pagini de ziar
img class=”mosimage” title=”ziarul ca baza de date” alt=”ziarul ca baza de date” src=”images/stories/2009/02februarie/thumbnails/thumb_4bazadedate.jpg” width=”150″ height=”52″ align=”right” border=”0″ hspace=”5″ vspace=”5″ /> De altfel, chiar forma în sine a unui articol online este o moştenire a printului. Cine ne cere ca online să avem: titlu, lead, text? Sau texte enorme, cu intertitluri sau nu, împărţite uneori pe pagini, ca să crească numărul de pageviews? În primul rând, nu orice trebuie să fie „story” clasic; gândiţi-vă cum ar arăta Wikipedia dacă ar putea răspunde din prima la o întrebare de genul „în ce filme au jucat împreună Louis de Funes şi Catherine Deneuve”, aplicaţi asta la un site de ziar. Cere ca anumite informaţii să fie stocate în baze de date (informaţie structurată), nu articole (poveşti).
În plus, încântaţi de faptul că pot pune filmuleţe online, unii producători de conţinut insistă să mute într-o categorie separată articolele cu video, fără să le lase unde aparţin natural. Irelevant – dacă vreau să văd doar filme, merg pe Youtube; pe un site de ziar scanez după subiect şi abia la ceea ce îmi atrage atenţia mă uit, eventual, la conţinutul video (CNN face firesc delimitarea şi, la un text, are tab-uri de READ şi WATCH, după preferinţe).
Mulţumesc pentru răbdare, dacă aţi ajuns aici 🙂 Vestea bună e pentru toate astea nu trebuie o investiţie de un milion de euro în „consolidarea diviziei online şi integrarea operaţiunilor grupului”. Tehnologia e tot mai ieftină, iar schimbările în modul de gândire costă, dar nu bani. Scumpi vor rămâne însă ziariştii pentru care să merite să ai un asemenea sistem!
Dacă citiți acest articol la câteva minute după ce l-am scris, adică în dimineața zilei de vineri, 19 aprilie, aveți la îndemână în direct un exemplu de jurnaliști care folosesc tehnologia pentru a-și informa publicul LIVE de pe teren: un polițist a fost împușcat în campusul MIT Boston, a urmat o urmărire cu mașini de poliție, s-au auzit explozii din zona Watertown.
