O poză cu Iliescu trona pe monitor, în faţa noastră. Oare numai mie mi se pare că celebrul zâmbet e sfidător, nu prietenos? Nu contează. Atunci eram editor la ZIUA de Cluj; împreună cu cine mai era prin redacţie la ora aia, încercam să alegem un titlu pentru deschiderea de pe prima pagină.
„Jos Iliescu”, zice Rareş. În jur, mai multe perechi de sprâncene se ridică a neîncredere. Acelaşi Rareş: „Haideţi, mă, să scriem «Jos Iliescu!». Vă daţi seama, poate e ultima dată când mai avem şansa să scriem expresia asta…”.
Nu mai ştiu exact anul şi nici prilejul acelei deschideri de ziar cu Ion Iliescu. Nici care a fost titlul ce a apărut până la urmă în ziar. Dar mă întreb de câte ori s-o fi repetat acea scenă, prin redacţii, prin grupuleţele de partid, prin şedinţele de strategie.
De câte ori nu s-a crezut că o mişcare sau alta va fi „cântecul de lebădă” a lui Ion Iliescu, că tovarăşul chiar s-a retras, că nu mai este un personaj cu influenţă reală sau că a devenit bunicuţa ţinută de partid în geam, ca să vină poştaşul cu pensia? Nu ştiu rezultatul, dar numărătoarea ne-ar spune de câte ori a fost subestimat fostul şef de stat.
Sunt curios: acum că şi-a anunţat retragerea din funcţiile pe care le deţine în PSD, mai crede cineva că Iliescu chiar dispare? Urmează pentru PSD un congres în care până şi modul de a vota e disputat. Iar eu nu mi-l imaginez pe tov. Iliescu urmărind totul de acasă, în papuci de casă, în timp ce doamna Nina îi aduce ceiucul… Ba dimpotrivă, cred că mulţi pesedişti sunt foarte atenţi să afle unde se va retrage Iliescu. Nu de alta, dar să-l aştepte acolo.