Cele mai mari 20 de prostii pe care nu le-am scris vreodată pe Facebook

borg-meExistă o aplicație numită What would I say? care, cu permisiunea ta, îți citește statusurile de pe Facebook și compune mesaje care să „sune ca tine”.

Eram curios cum funcționează chestia asta pe limba română. Păi cum?! Genial!

Cu precizarea că aplicația nu știe diferența dintre „să-i” și „săi”, iată lucruri pe care aș putea să le zic io pe Facebook și totuși aș suna ca mine.

 

1. Îmi place foarte mult să citesc, dar nu întotdeauna mă descurc:

Clipboard13

2. Am cugetări mai deștepte decât Paulo Coehlo Paler:

Clipboard17

3. Vorbesc foarte bine latină, chiar și cu ungurii:

Clipboard18

4. Când vine vorba despre politică, am personajele mele preferate:

Clipboard01

5. Vreau ca administrația locală să facă economii la bugetul local:

Clipboard02

6. Și știu exact ce ar trebui făcut pentru curățarea clasei politice:

Clipboard12

7. Îmi plac jocurile de cuvinte, chiar atunci când nu le înțeleg nici eu:

Clipboard06

8. Ca orice ardelean, sunt un tip răbdător:

Clipboard09

(this was NOT about sex!)

9. Și ca orice ardelean, aparent zic bancuri cu ardeleni:

Clipboard15

10. Îmi plac femeile înalte și întotdeauna am grijă de ele:

Clipboard14

11. Și întotdeauna le implic în cauzele sociale care îmi plac (uimitor de coerent, ăsta!):

Clipboard21

12. Deși sunt conștient că încă mai există probleme:

Clipboard19

13. Îmi place să îmi încep zilele alături de prieteni:

Clipboard23

14. … și să beau un ceai bun.

Clipboard26

15. Chiar dacă de obicei și prietenii mei și eu stăm cu nasul în telefon:

Clipboard22

16. Unde eram când am făcut acest test?

Clipboard08

17. Dar asta nu înseamnă că ascult orice!

Clipboard10

18. Cât de des scriu pe blog?

Clipboard99

19. Cum scrie acest program statusurile automate pe care le citiți?

Clipboard20

20. Dar funcționează?! Funcționează?!!

Clipboard25

Intrați pe What Would I Say? ca să vedeți ce-ați spune și voi. Și poate-mi dați de veste în comentarii!

Cercetătorii clujeni au descoperit asfaltul potențial

Podul Traian din Cluj. Foto: Adevarul / Remus Florescu
Podul Traian din Cluj. Foto: Adevarul / Remus Florescu

 
La Cluj, avem un pod pe care începi să te plimbi întreg, dar ajungi la destinație cu un număr variabil de picioare și, uneori, cu roți (pe care nu-ți amintești să le fi avut la naștere sau, măcar, la pubertate).

Cercetătorii britanici din Mangalia, care au venit să studieze misterioasa dispariție a suedezelor blonde de pe litoral, au fost atât de fascinaţi de fenomen încât au abandonat acel meridian pubian şi au descins sub Feleac, unde au ajuns la concluzia că în oraş se folosește, absolut din greşeală, un tip revoluționar de material de construcție: asfaltul potențial.

Asfaltul potenţial este un tip de mixtură asfaltică renumită pentru capacitatea ei de a nu fi UNEORI acolo. Analiza mixturii a relevat un amestec inovativ de nisip, promisiuni electorale, fonduri europene care vin peste încă doi ani și fire păr din pisica lui Schrödinger – pe scurt, o substanţă creată folosind fizică cuantică, călătorie în timp şi o totală incompetenţă administrativă.

Descoperirea asfaltului potenţial s-a făcut după ce o femeie a căzut prin podul Traian înspre Someş, unde nu a mai ajuns din cauza întâlnirii prin impact cu o nevinovată conductă care trecea pe dedesubt. Decenţa tipic britanică i-a oprit pe cercetători să precizeze în studiu ce parte a doamnei i-a oprit căderea, prin înfigerea în conductă. Decenţa românească a împiedicat-o pe doamna în chestiune, sau, mă rog, pe doamna cu chestiunea în ţeavă, să comenteze. Adică să-şi bage vocal respectiva parte în cei care întreţineau podul, printr-o grijulie, studioasă şi zilnică ignorare totală.

Cercetătorii au putut însă nota pe hartă prima stradă din multivers în care poţi începe deplasarea pe orizontală pentru a o continua, relativ neintenţionat, pe verticală; o nouă demonstraţie a faptului că există la Cluj nu atât străzi, cât mai ales creiere, care seamănă cu banda lui Moebius prin unidimensionalitate, dar diferă de ea prin faptul că până şi banda lui Moebius te poate duce mai departe decât un asemenea butuc de minte.

Folosirea asfaltului potenţial a fost mai apoi observată şi pe traseul liniei de tramvai silenţios care face zgomot ca ăla vechi şi ajunge de la Mănăştur la Gară de două ori mai repede (cu condiţia să resetezi la zero cronometrul exact la jumătatea traseului). Folosirea asfaltului potenţial pentru a repara trama stradală continuă să provoace o traumă stradală tuturor şoferilor care îndrăznesc să se aventureze mai la nord de piaţa Mihai Viteazu. De fapt, prezenţa gropilor este doar un efect de neconcordanţă cuantică: asfaltul potenţial este deja acolo, dar va deveni vizibil doar după aprobarea unui proiect european care de doi ani de zile e „pe vine”. Aceeași poziție în care stau așezați șoferii clujeni, când îşi izbesc maşinile de groapa care li s-a părut mai mică de la distanţă!

Asfaltul potenţial împodobeşte, azi, străzile din noile dezvoltări imobiliare numite Cartierul Tineretului şi Cartierul Lomb (pentru cei din afara Clujului, aceste cartiere nu apar pe hărţi fiindcă nu există). Cercetătorii britanici recomandă administratorilor drumurilor publice să breveteze asfaltul potenţial, cu ajutorul cărora troleibuzul nr. 3, care trece zilnic pe podul Traian, ar putea ajunge lejer pe lună. Sau măcar în Someş, odată pe lună.

Acei prieteni rari…

Există o mulțime de prieteni cu care să ieși la bere.

Există mai puțini care te cheamă să dea ei o bere.

Există și mai puțini care te ajută să cari dulapuri și mașini de spălat.

Dar prietenii cei mai rari, cei mai buni, cei fără de care viața ta ar fi mult mai tristă… ei se numără pe degete! Sunt cei care intervin în momente-cheie și te ajută înainte ca tu să știi ai nevoie.

De pildă, sunt prietenii care îți dau discret mesaje precum cele de mai jos:

Cum dă indicații un bucureștean

Am ajuns de mult la concluzia că bucureștenii nu iubesc numerele de stradă. Poți să te plimbi pe Calea Victoriei cu orele fără să vezi vreun număr, că strică dizanțul de pe faianța de la Radisson. Probabil pe după blocurile gri sunt (numer)ele, majoritatea; dar nu le-am văzut pe unde am avut io drum. Prin urmare, singura variantă e să apelezi la niște repere. Cu condiția ca, nebucureștean fiind, să le cunoști!

Aseară am avut o întâlnire la Biblioteca Centrală „Carol I”, un fel de BCU cu nume mai de fiță. La plecare, sun un prieten aflat tot la „bibliotecă”, dar în centrul vechi, unde intenționam să ajung pe jos: băi, sunt pe Victoriei, cum ajung la tine?

– Unde ești?

– La Biblioteca Centrală.

– Unde-i aia?

– Pe Victoriei, vizavi de Palatul Regal.

– Victoriei știu, dar habar n-am care-i palatul. Alt reper?

Mă uit tot mai nedumerit în jur; ce repere să-i dau io omului dacă nu cele mai mari clădiri din jur? Așa că apelez la generația așteptată și întreb un tânăr de prin zonă: ce reper să-i zic unui prieten la telefon, să știe unde sunt?

La care omul, foarte liniștit: păi e clar, zi-i că ești la cartof!

Mă uit iar în jur. Văd biblioteca văd palatul văd Calea Victoriei. Dăcât-cartof-nu-văd! Îmi zice omul să mă uit și în spatele meu. Văd asta:

cartof-in-teapa

În 10 minute ajunsesem la destinație cu reperul reperat și toate indicațiile date corect.

De ce? Pentru că cartof!

Cum se mai roagă copiii la grădiniță

ingerasFetița unei prietene a învățat la grădiniță că e frumos să se roage lui Doamne-Doamne înainte de masă. Numai că povestea asta cu rugăciunea e un concept nou și, dacă ați văzut vreodată copii la o serbare de grădiniță, vă cam puteți imagina ce iese de fiecare dată când un prunc încearcă să recite 😀

Așadar, vine fata acasă și își anunță mândră părinții că va spune rugăciunea pe care a învățat-o la grădi, de la sora Elisabeta. Dacă eram în locul lor, cam ăsta era momentul în care aș fi luat camera de filmat. Așa, va trebui să mă credeți pe mine!

Și începe prunca să recite:

– Înger, îngeraș…

Hm, pauză. Primele două cuvinte sunt întotdeauna cele mai simple, dar oare ce urmează?! Se concentrează, sprâncenele se strâng a aducere aminte, când brusc memoria reintră în viteză și fata continuă zâmbind larg, cu bucuria celui care știe că a nimerit-o la fix:

– S-a suit peste imaș!

Mai trebuie să vă zic că servirea mesei a fost întârziată cu vreo 10 minute?

Asemănări între o parașută și o „parașută”

parasuteAți putea spune că m-a inspirat deschiderea aeroportului din Cluj. Dar vă rog să nu o spuneți, încă mă delectez cu sunetul huiduielilor adresate onor gloatei de politicieni.

De la avioane la sărituri e un pas foarte mic, mai ales dacă îl faci în afara aeronavei; prin urmare, am strâns cu niște prieteni, în cadrul unui brainstorming cu copaci, cele 5 asemănări între o parașută de parașutism și o „parașută” de multiple întrebuințări gospodărești. Treburi d-astea casnice.

Misoginele să ne ierte redacția de serviciu și să ne facă un sandwich.

Deci, cele top 5 diferențe între o parașută și o „parașută” au fost desemnate următoarele:

1. Ambele sunt în general umflate cu aer. Fiind ușoare, vor merge cum bate vântul.

2. Tind să fie colorate strident. Mai ales cele de concurs.

3. Toate cad de sus, primele în general iar celelalte când își rup tocurile.

4. Dacă nu le deschizi tu la timp, oricum se deschid ele automat la un moment dat.

5. Orice tip de parașută ai folosi, la final o bagi la loc.

Grupul de Cercetători în Aerodinamică Nocturnă vă așteaptă sugestiile de completare a listei în comentarii.

Ce este pițipoanca – studiu internațional

mona-listaEchipa de psihologi, lingviști şi specialiști în mufe de diverse diametre care scriu în secret acest blog sub pseudonim au întreprins o studiu aprofundat* asupra semnificaţiilor, originilor şi posibilelor translaţii ale termenului românesc „pițipoancă” în limbi străine – știindu-se că, pentru unii, o nouă limbă străină este întotdeauna, hm!, bine primită. Aşadar, echipa coordonată de familia Damigean a întocmit o listă de termeni pe care să îi folosim spre eterna luminare a prietenilor din străinătate care simțeau că ar dori să viziteze România, dar nu le era foarte clar de ce.

Aşadar – cum spunem PIŢIPOANCĂ în limbi străine?

Bimbo. Cu puternică aluzie pe latura sexuală promiscuă și foarte diversificată experimențial a pițipoancei

Featherbrained, scatterbrained sau birdbrain. În sensul unei maxime dărăpănări cognitive. Termenul nu este însă complet, întrucât face referire doar la capacitățile intelectuale, nu și la aspectul tip „papagal”.

Gold digger. Cu centrare pe aspectul materialist al japiței în chestiune.

Snooki. Termenul își are originile în pseudonimul mondeni Nicole Elizabeth Polizzi (domicialiată actualmente în SUA, dar născută în Chile), dar care termen, între timp, s-a transformat din substantiv propriu în comun și face referire la caracterul enervant, sau, cu un termen academic, ciufut, al pițipoancei. De dată recentă, s-a constatat că acest termen poate fi folosit și ca verb – to snooki – și reprezintă acțiunea de a o pocni violent pe pițipoancă în meclă.

Guidette – pe filieră italiană. Se remarcă iarăși aspectul sexual promiscuu și abundența de BTS-uri, precum și sânii siliconați optimi. Există însă mare/urgentă nevoie de intervenție chirurgicală la nivelul nasului, vestimentație strânsă, mulată pe corp. Masculinul = Guido.

Schlampe. Un cuvânt înşelător de origine germană, sugerează că persoana în cauză este mult mai puţin luminată decât o lampe, care de altfel e posibil să îi şi fileze ocazional.

Salope. O propunere cu iz de Sena (râul, nu pilotul), folosit pentru a desemna o femeie uşoară, cel puţin după ce îi dăm jos tocurile şi cele 4-5 kilograme de fond de ten. Este un termen relevant şi pentru lexicul românesc, datorită asemănării fonetice cu salopetă, un obiect vestimentar cu care se aseamănă: ambele sunt folosite adesea de muncitori şi se murdăresc la fel de repede, fără mare efort.

Poufiasse. Un alt termen franţuzesc similar, acesta are dezavantajul de a nu se referi la capacitatea intelectuală, dar are potenţial fonetic pentru publicul american, creând în imaginar ideea de puff-ass.

Fop (cu precădere despre bărbați; în româna veche: pițipoanca masculină). Acest termen este incomplet, deoarece face referire la aspect, nu și la capacitățile intelectuale mai reduse decât promoțiile din supermarketuri.

În domeniul artistic, pe filiera SUA, s-au identificat adevărate ode închinate acestei categorii, cum ar fi piesa „Stupid girl” de la Pink, unde termenul care ne interesează este rumpshakers, preluat și el din videoclipuri de tip hip-hop, ex. 50 Cents.

Tot pe latura artistică, dar de această dată pe linia britanică, Amy Winehouse propune piesa „Fuck me pumps”, termenul-cheie fiind aici „pumps” (la origine, acesta desemna papucii caracteristici speciei, dar este în prezent folosit pentru a defini întreaga categorie).

Vă mulţumim pentru atenţie şi vă dorim duckface plăcut!

 

 

* Una este ungur.

Cum au nimerit italienii Craiova. Soluție pentru turismul românesc

Discuție în timp ce urcam în avion, între agentul de la sol și stewardesa-șefă: vedeți că ceva nu-i ok cu ăștia. Au bilet bun, dar ceva nu-i în regulă. Foarte încurajator, zic.

E absolut liniștitor să știi că lângă tine în avion sunt niște indivizi suspecți. În caz de ceva, e chiar simplu să deschizi ușa și să-i debarci, nu? Urmăresc întâmplarea, știind că agenții de sol au o metodă tradițională de a rezolva problemele: le lasă pe capul celor din avion. De aia vedeți tot felul de cocoane și coconozaure cu plase de rafie și geamantane pe care abia le târăsc după ele, d-apăi să le poată ridica la raft.

De fapt, suspecții noștri de serviciu de pe zbor erau o familie simpatică de italieni în vacanță. Stewardesa vine la ei după ce și-au ales locurile; le cere biletele și confirmă că e ok. Dar, de siguranță, îi întreabă unde vor să meargă.

– Polonia!, zice sigur pe el il capo di tutti capi di famiglia.

Foșnete-rumoare în timp ce pasagerii din jur, care au auzit replica, își verifică atenți biletele.

– Știți, Craiova e în România, lămurește stewardesa, acolo zburăm.
– Nono, Cracovia!
– Sisi, Craiova!

Și tot așa vreo 10 minute, până s-au lămurit și milanezii că Krakow nu este denumirea românească a Craiovei, cum credeau ei.

– Șiiii… e ceva frumos de văzut în Craiova?, zice italiano vero al nostru.

Uite așa am putea noi relansa turismul românesc cu adevărat. Dăm o campanie din asta la confuzie: Krakow = Craiova, Luxemburg = Klausenburg, Paris = Periș (numa’ să-i facem aeroport), Madrid = Medgidia, iar Bucharest, bineînțeles, e Not Budapest.

peris

Garanție pe viață

Atunci când trăiești în casă cu un ghem umblător de blană lungă cu ochi tandri și umectați, te aștepți ca părul să ajungă peste tot. Câteva reguli simple:

[lists style=”style_ul_1″]

  • Părul de pisică intră în dulapuri închise.
  • Părul de pisică intră în buzunarele hainelor din dulapuri.
  • Părul de pisică intră în cutiile închise din dulapuri închise.
  • Părul de pisică intră în cutiile de conserve închise din frigider.
  • Părul de pisică intră în cutia cu medicamente anti-alergie la părul de pisică al prietenei tale.

[/lists]

Cum scapi de părul de pisică, fără să scapi de pisică? Credeam că-i misiune imposibilă, până când un prieten mi-a împrumutat un trimmer, care arată cam așa:

trimmer

…și care ia părul de pe pisică cu kilogramele. Pentru că în sfârșit a funcționat ceva, am zis să-mi cumpăr și eu unul.

Problema e că, în magazin, un astfel de trimmer era expus într-o vitrină separată, cu un televizor lângă, pe care rula un film despre cât de bun e produsul.

Hait! Orice produs lângă care trebuie să ruleze o plasmă este un produs care, cel mai probabil, va necesita un credit. Mai ales că nu e cazul să-mi dea plasma instrucțiuni de folosire; în fond, pisica se periază simplu: prinde pisica, aplică peria, trage, prinde iar pisica, aplică peria, ține mai bine pisica, trage, înjură, prinde pisica, scapă pisica, spală-te pe mâini, dă-te cu rivanol pe răni și aplică un bandaj. Repetați zilnic pentru performanțe optime.

Peria costa 180 de lei. Îi zic vânzătoarei că e cam cât un aparat electronic de ras. Și atunci, dacă nici plasma nu m-a convins, doamna îmi aruncă argumentul suprem:

– Da, dar are garanție pe viață!

O privesc calm în ochi (privirea fixă e altă chestie pe care o înveți rapid de la mâțe) și îi spun și eu, senin:

– Da, doamnă, dar pe viața cui? Că motanul meu are 17 ani, credeți că merită investiția?!

Peria: 180 de lei. Privirea vânzătoarei: de neprețuit.

Coafuri-pentru-pisici