Guess who

Credeam că în anul 2.000 vom trăi cu roboţei şi rachete, că aşa ne minţeau în almanahele pentru pionieri. Până la urmă, roboţelul a obosit şi marinarul a plâns, dar l-a schimbat cu el însuşi. De almanahe se ocupă moguli cu statui casabile de gips şi afaceri de carton. Cât despre „aur şi pâine”… ne vom vinde minten aurul pentru o pâine cu cianură bonus. Dar chiar ştim să îndurăm şi ne uităm cuminţi, în timp ce copiii se joacă prin palate – Victoria, Cotroceni şi Parlamentului, li se zice – pe banii noştri.

Cum despre cine vorbesc? Guess who…

 

V-am blocat, vrăjitoarelor!

Voi aveţi prieteni din ăia enervanţi care vă trimit sute de mii de invitaţii pe toate reţelele sociale pe care le-o inventat cineva vreodată? Serios, s-o fost apărut Janis, socializaţi acolo, învăţaţi să patinaţi, abonaţi-vă la Viaţa Clujeanului, faceţi ceva să nu mă mai invitaţi pe TripIt, WeGame, WeMeet, Sentimente.ro (cu excepţia blondelor, chiar şi întinse cu placa), Birthday Alarm (care nu-i reţea socială dar e tot o cozărie inutilă), FanIQ , Tagged (răspunde sau X îşi va tăia venele cu pletele tale!) – şi astea sunt doar cele pe care le-am blocat în ultimele două săptămâni.

Culmea e că, deşi primesc des invitaţii de-astea, am vreo 2-3 persoane care par să fie active în TOATE reţelele astea. Ce nu îmi explic e cum naiba mai reuşesc în timpul ăsta să fie şi jurnalist, şi purtător de cuvânt…

Ca să vă relaxaţi cu mine şi să uitaţi că e vineri:


Omul sau muzica?

Teoria o ştim: viaţa personală a unei persoane publice sau a unei vedete nu se bucură de aceeaşi protecţie ca a unui om de rând. O învaţă studenţii de anul I de la Jurnalism, împreună cu justificările. Dacă în cazul celor cu funcţii publice nu aş diminua cu nimic drepturile presei de „intruziune” în viaţa privată, mă întreb ce câştigăm prin expunerea continuă a vieţii unor artişti. Sunt cât se poate de subiectiv, pur şi simplu pentru că nu m-a interesat niciodată pe cine pupă Florin Piersic după spectacol.

Pe de altă parte, nici nu vedeam vreun rău în asemenea subiecte, că nu doar nu e nimeni obligat să le digere. Dar ascultând „Moonriver” şi plecând pe firul „related videos”, am găsit un videoclip de pe la 1960, cu Julie Andrews şi Andy Williams, cântând împreună într-o emisiune TV din SUA. L-am ascultat cu plăcere, dar mi-am dat seama că dacă în imagine ar fi fost Corina Chiriac şi Marius Ţeicu, n-aş fi apăsat niciodată pe play. De ce? Poate sunt prea aproape, sunt prea mult oameni şi prea puţin legende, mi-i imaginez cumpărând parizer la alimentara – toate lucruri care n-ar trebui să aibă legătură cu muzica lor, dar care cam distrug atmosfera de care aş vrea să mă bucur.

Ăsta o fi şi efectul Michael Jackson: a trebuit să moară ca să ne amintim ce muzică bună a creat şi să uităm de tulburata-i viaţă personală.

Uite-i şi pe cei doi de care spuneam, de pe vremea când nu mă născusem încă:

Hey, you…gin

Dă play. Hai că ştii piesa. Dar poate ţi-era doar să o asculţi şi nu ştiai. Apropo, e bazată, se spune, pe o poveste reală, Eugene chiar există, chiar s-au întâlnit cândva la un chef şi, of cors, n-au numere de telefon sau ceva.

 

Cum trupa mea există de puţină vreme şi are o singură piesă (dar două groupies deja – măcar atâta), nu pot să cânt alt „hey, Eugene”, decât aşa, pe blogul pe care ziceai că îl citeşti. Aşa că dacă ceva de aici are sens („Does any of this ring a bell?”), ştii unde mă găseşti. Nu ştiu să fac cafea, dar compensez :D. Fire up!