Da, am revenit de la Sovata. Să ajungi din Cluj acolo e cam aşa: două trenuri mizerabile până la Târgu Mureş şi apoi un microbuz. Cu microbuzul faci vreo 40 de kilometri pe orizontală, pe drum, şi vreo 140 de kilometri în sus şi în jos pe scaun, după cum te zgâlţâie gropile de pe scuza de şosea, în timp ce încerci să nu faci vreo contuzie dând cu capul de tavan (a se vedea ilustraţia alăturată).
Dar n-are mult rost să te plângi la drum, când destinaţia o merită cu
vârf şi îndesat. De fapt, nu atât destinaţia (că n-am prea văzut
celebrul lac, fiind prea multă apă în aer), ci oamenii de acolo.
Respectiv, o
trupă de tinere tineri veniţi pentru cursuri de jurnalism. Am vorbit despre ştiri şi specificul radio, despre etica presei şi,
foarte puţin, despre online, câmpul în care cred că ei au cele mai mare
şanse, pentru că sunt născuţi legaţi de laptop şi mobile.
Totul a fost organizat de voluntari ai US Peace Corps, care au lucrat
ca ziarişti în Statele Unite şi sunt acum profesori la noi. În afară de
ei, din România a mai ţinut un curs Cristian Lupşa, de la Esquire.
Dacă actualii liceeni vor avea entuziasmul pe care l-au arătat la
Sovata şi peste câţiva ani, îi aştept la Cluj în redacţie. Pentru mine,
au fost două zile excelente, foarte departe de rutină şi într-o lume
care m-a făcut să-mi descopăr entuziasmul de pe vremea când lucram la
revista şcolii pe poziţia de dictator absolut.
Aşa că, Jon, dacă mai faci tabere de jurnalism, count me in :).
Mai amuzant a fost la întoarcere, că la ora aia erau – după
fascinantul microbuz care parcurge 40 de kilometri într-o oră jumate –
doar două trenuri personale către Cluj. Am descoperit însă motivul
pentru care personalele se cheamă aşa: până ajung la destinaţie ai
destul timp să faci personal cunoştinţă cu toţi călătorii de care te
poţi apropia fără să pută, precum şi cu conductorul, mecanicul şi
bunicile respectivilor.