În toată această serie de articole dintre 1 şi 8 martie, încerc să caut femei care, într-o epocă în care nu se auzise de “şanse egale”, au ieşit din cutiuţa în care le repartizaseră normele sociale ale vremii. Femeia de astăzi a dat măsura unui curaj deosebit, iar povestea ei se încheie cu un mister nici astăzi pe deplin elucidat.

Smaranda Brăescu este o nouă sugestie primită printr-un comentariu, din partea Raimondei (prima a fost Ecaterina Teodoroiu), iar despre ea putem să spunem că a fost, la propriu, la înălţime; salturile ei în gol au fost şi salturi în necunoscut. Smaranda Brăescu este prima femeie pilot din România, prima femeie cu brevet de paraşutism, campioană europeană (1931) şi mondială (1932) la salt cu paraşuta. A fost nevoie de 20 de ani ca altcineva să îi întreacă recordul.

Nu a fost vorba însă numai de sport. Smaranda Brăescu a făcut parte din “escadrila albă” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pilotând atât de aşteptatele avioane sanitare.

Curajul Smarandei Brăescu a depăşit însă limitele îndrăznelii în faţa pericolului fizic. Ştiţi ce se spune mai rar despre ea? Ca multe femei de top, a dat dovadă de tărie morală în momente de cumpănă, când o astfel de atitudine poate deveni simbol. După alegerile care au adus la putere regimul comunist, Smaranda Brăescu a semnat un memoriu prin care reclama falsificarea votului. Iar atunci a trebuit să dispară.

A fost căutată de comunişti pentru a fi judecată şi de sovietici, pentru a le instrui piloţii, dar nimeni nu a mai găsit-o vreodată. Se spune că ar fi fost ocrotită de prieteni şi că ar fi trăit sub numele de Maria Popescu, nume sub care şi-a găsit şi odihna de veci, în 1948, chiar la Cluj. Deşi se crede că mormântul ei e în Cimitirul Central al Clujului, misterul nu e lămurit, iar Smaranda Brăescu a fost numită “îngerul cel fără de mormânt”. Pentru mine, azi, e femeia nr. 1 a României.

Povestea e mai lungă; două surse bune sunt  Wikipedia şi Jurnalul Naţional.