Diplomaţia română nu are nicio şansă. E inutil să le cerem guvernanţilor să facă imagine României şi nu foloseşte la nimic să criticăm brandul de ţară, dacă noi înşine suntem mai răi decât frunza furată de Guvern.
Românul în străinătate, inclusiv cel care stă acolo de ani întregi, e cel mai prost ambasador al ţării lui. Pentru că este şi rămâne un copil ajuns prima dată în parcul de distracţii: stă cu gura căscată şi se miră de orice.
Copacii din Austria sunt mai verzi, străzile din Bruxelles mai curate şi râurile din Italia sunt, probabil, mai ude. Ceea ce le transmite un român celor din jur e simplu: totul ceea ce vede e mai bun şi mai frumos decât ce are acasă. Iar dacă ceva e prost şi acolo, atunci e sigur românesc. Dacă un balcon e mai neîngrijit, sigur acolo stau români. Nu turci, nu nemţi, nu marocani, nu americani, ci români.
Ne vedem atât de prost, încât nu le dăm altora nicio şansă de a ne descoperi părţile bune.
Nu e vorba de a minţi şi de a prezenta lucrurile la superlativ atunci când nu sunt aşa, ci de a avea o minimă decenţă în reprezentarea locului de unde venim faţă de alţii. E ca şi cum am merge în oraş şi ne-am lăuda că avem igrasie în casă.
Până nu vom începe să realizăm că noi suntem primii purtătorii de cuvânt ai naţiunii, România nu are ce face cu diplomaţii. Eventual, să-i recalifice pentru PR intern.
…da, am revenit în ţară şi asta e ţigara de după.