România e un mare sat, pe care îl poţi străbate numai la pas, într-un slalom printre peisaje care-ţi iau ochii, copii care se joacă în praful de pe marginea drumului naţional şi panouri puse pe bani europeni: “Viteza ucide. Stop accidentelor. Viaţa are prioritate”.
Nu viteza ucide, domnilor. Dar lipsa unor drumuri decente s-a dovedit de nenumărate ori fatală. Şoferul român moare la nervi, când calcă linia continuă ca să poată merge şi el cu mai mult de 50 la oră pe drumul lung pe care îl are de făcut. Şoferul român e un prizonier pe drumurile pe care rareori poate merge cu viteza legală, pe care oboseşti urmărind treceri de pietoni şi având grijă să nu-ţi sară un câine în faţă.
Da, există oameni care riscă, şoferi inconştienţi, dar nu ei sunt reprezentativi. Cei mai mulţi dintre noi am vrea, pur şi simplu, să nu facem 200 de kilometri în patru ore, oricâte frumuseţi ar fi pe drum – ca pe şoseaua spre Sighet, pe care am condus azi în spatele unui Logan de Tulcea, care nu văzuse serpentine decât în filme şi, la 30 la oră, se speria de bombe. Să vă mai spun că era linie continuă pe zeci de kilometri şi numai două benzi pe drumul naţional?
Mai ucide indolenţa autorităţilor în cazurilor cu adevărat mari, nu doar împotriva şoferului prins, din greşeală, fără faruri aprinse “în afară”. Astăzi, un şofer al unui microbuz fără licenţă de transport a ucis 13 oameni pentru a trecut când nu trebuia calea ferată (bănuiesc, fără barieră). Ne-ar trebui un pic de poliţie profesionistă şi ceva mai multă autostradă. Mult mai multă.