Vă rog treceţi pe la Camelia, care are a ne povesti o întâmplare care chiar trebuie citită.
Am spus întotdeauna că vorbele pe care le folosim influenţează direct şi netăgăduit realitatea, sau mai bine zis modul în care o vedem. Sau poate e invers, sunt doar o oglindă care trădează modul în care gândim.
De exemplu, managerii ştiu diferenţa între angajaţii care vorbesc despre restul echipei cu "noi" sau "voi".
Ce am remarcat în discursul public din ultima vreme – al jurnaliştilor, comentatorilor şi chiar al publicului larg – e o distanţare tot mai mare între două categorii. Pe de o parte, suntem noi. Cea de-a doua: "politicienii" – văzuţi din ce în ce mai tare ca un fel de specie aparte, de care ne despart multe valori.
Iar undeva la baza psihicului uman se află ecuaţia "ca mine – ok, diferit – nu e ok". Şi n-am auzit foarte mulţi români spunând că politicienii ar fi "oameni ca noi", "au şi ei problemele lor", "de vină sunt influenţele rele" atunci când apar articole negative la adresa politicienilor – deşi am auzit astfel de scuze folosite pentru criminali în serie.
Prin urmare, alegem în funcţii publice nişte oameni pe care, de fapt, nu îi considerăm "ai noştri" (ca în "aleşii noştri") şi de care ne distanţăm.
Şi până când un politician nu va reuşi să treacă civilizat această prăpastie, mă tem că mult succes vor avea tot populiştii care se bazează pe discursuri gen "om din topor popor" pentru a intra în sufletele celor cu drept de vot.