Dragi organizatori de evenimente şi proiecte, dragi şefi de organizaţii şi conducători de mişcări populare,
Vă întreb în triplă calitate de blogger, jurnalist şi PR: la voi, cine e “omul cu vorbele”? E un post uşor de subevaluat şi de neglijat, dar s-ar putea să fie cel fără de care o să faceţi o chestie de senzaţie undeva în mijlocul deşertului, unde nimeni nu dă de ea. “Omul cu vorbele” e cel care construieşte autostrăzi înspre voi şi care vă aduce public.
Multă lume gândeşte aşa: “oare ce să fac ca să mă bage presa în seamă?” Vă spun un secret: jurnaliştii au nevoie de subiecte, au normă zilnică de texte, prin urmare jurnaliştii vor să scrie despre voi. Dar, pentru asta, este esenţial să fiţi uşor de găsit şi mai ales uşor de abordat.
Să ne lămurim: nu şeful, liderul, organizatorul sau oordonatorul trebuie să vorbească neapărat. E bine să fie el, pentru că declaraţiile lui au greutate mai mare, dar în general “omul cu vorbele” trebuie să fie cel care vorbeşte cel mai frumos (poate liderul se descurcă mai bine cu ecuaţii de gradul 2) şi care are timp pentru asta (nu-i mai daţi vorbitorului un milion de alte lucruri de făcut).
Din păcate, am vrut să prezint de multe ori proiecte faine, ca să descopăr că şeful era prea ocupat să dea declaraţii sau să vină într-o emisiune, iar ceilalţi nu îndrăzneau, să nu se supere şeful… Un vorbitor bun va şti să scoată în evidenţă efortul întregii echipe şi nu va vorbi în nume personal, fie că e şef, fie că nu!
Un alt scenariu: un proiect cu trei membri, dintre care unul nu e în oraş, unuia nu îi place să apară la TV iar al treilea nu ştie informaţiile de care e nevoie. Caz real!
Cel care dă interviuri trebuie să aibă toate informaţiile necesare, să fie pregătit să răspundă la întrebări despre bani (foarte des, ziariştii insistă aici!) şi să aibă lucrul ăsta ca prioritate pentru a putea fugi între microfoane.
Imi place tema asta! Tare! Raspund in tripla calitate si eu: medic de familie, jurnalist ca hobby si blogger.
Asa cum intre noi, medicii de familie, sunt medici si medici( Andrei Tiganas/fiu-meu stie mai ales varianta mea, dar Corina stie varianta opusa mie- am polemizat asadar “in familie”) ei, asa si intre jurnalisti exista “si-si”. Daca la promovarea unui eveniment lucrurile sunt clare, la emisiunile TV sau articolele din ziar privind, de exemplu, recentul conflict medici/ decidenti- baiul este nu acela ca intervievatul nu stie ce sa spuna sau cum sa spuna. Baiul este ca jurnalistul vine montat de acasa, nu-i echidistant, nu doreste sa se informeze cu adevarat, ci fie face un mic joc politic, fie isi face magareste rating, declansand un scandal sau momente hilare. Cel putin medicii se feresc. Au invatat ca una spui, alta iese in pagina. Sau ca una ai vrea sa spui, alta iese in studio cand ti se da microfonul tintit pe circ. M-ar bucura sa analizam impreuna, pe blogul tau, cum vedeti voi medicii de familie…Ma intereseaza “vocea poporului”. Pe blogul meu intra 99% medici de familie si atmosfera nu e tocmai obiectiva! In paralel putem analiza si imaginea jurnalistului roman.
Otilia Tiganas
Chiar mi-ar placea sa discutam despre medicii de familie – am exemple de toate felurile, unele pe care nu mi-as fi dorit sa le intalnesc vreodata. Deschid subiectul intr-un post nou, zilele ce vin.
excelent post! o abilitate-cheie zic eu in munca de PR – sa gasesti omul potrivit care sa ofere informatiile corecte si de valoare pentru jurnalist – intotdeauna e in prim plan pentru mine aceasta persoana, vorbesc in calitate de PR. Good Job, Andrei!
Multu! un PR bun stie sa faca mai usoara munca ziaristului (din punctul meu de vedere, e mare diferenta intre asta si a o… elimina, in directia copy-paste 🙂 ).
Din pacate, si in presa si in PR – de multe ori timpul e prea scurt ca sa mai avem ragazul ala de respiratie in care vin ideile bune!