Imediat după revoluţie, nu făceam legătura între sloganul “noi nu ne vindem ţara” (care, pentru un copil abia ieşit din epoca almanahurilor patriotice şi manualelor de istorie pline de eroi, suna chiar bine) şi modul de abordare a marilor privatizări.
După proverbialii 20 de ani, lucrurile arată altfel. Zilele trecute, citeam o analiză (regret că nu îmi amintesc acum ziarul, pentru a da un link) despre diferenţele dintre litoralul românesc şi cel al bulgarilor. Concluzia: sunt identice, doar că la noi hotelurile şi restaurantele s-au dat pe mâini autohtone (foşti şefi de sală fără experienţă), în timp ce bulgarii au adus investitori (şi deci manageri) străini.
Iar azi, Săptămâna Financiară anunţă sec: nicio firmă cu capital integral românesc nu se află între cei mai mari 20 de exportatori din România. Altfel spus, exact străinii ăia cărora “ne-am vândut” sunt singurii capabili să ne dea un pic de echilibru bugetar. Nu cred că Dacia ar fi ajuns pe locul I în acest top fără Renault. Pe locul II e Nokia. Pe III, Rompetrol Rafinare. Pe IV, ArcelorMittal Galaţi.
Cu excepţia Nokia, o investiţie pornită de la zero, restul sunt privatizări contestate la vremea lor. Dar, dincolo de ce s-a întâmplat atunci, aceste întreprinderi străine sunt şansa României la echilibru bugetar, pentru că aduc bani străini în ţară. Reţeta e aceeaşi: resurse româneşti + management străin. Pur şi simplu pentru că nu putem singuri. Încă.
Din ce în ce mai mult, ţara asta îmi pare a fi un sportiv talentat, dar care refuză sfaturile unui antrenor, iar apoi se miră că ratează medalii.