3 iunie 2012, ora 22, Bonţida. Singura lumină care rămâne aprinsă în curtea palatului Banffy este cea a lunii pline. În aerul cald al serii, știm că vom decola într-un voiaj extraordinar până la lună, dar și înapoi în timp, pe la 1900, pentru a trăi experiența primilor iubitori de cinema din lume. Se proiectează filme ale lui Georges Méliès, iar noi ne proiectăm în aerul acelor timpuri.
Însoțitoarea de bord în călătoria asta e strănepoata producătorului, regizorului și actorului Méliès, Marie-Helene Lehérissey. Tot ea face cel mai elegant anunț pe care l-am auzit la începutul unei călătorii culturale: „Vă rugăm să nu uitați ca, la finalul filmului, să vă porniți din nou telefoanele mobile”.
Marie-Helene are rolul naratorului, ea ne citeşte povestea originală a filmului, aşa cum se făcea pe vremea când spectatorii, neştiind să citească, nu ar fi profitat de acele cartoane cu care asociem azi filmele mute. Înainte însă, ni-l prezintă pe pianistul care asigură, în direct, coloana sonoră : Lawrence Lehérissey, „un muzician extraordinar și, întâmplător, fiul meu”.
Am decolat. Pe ecran dansează checul infernal, Marșul Prăjiturii, la fée Carabosse, vrăjitori, prinţi și ceea ce par a fi zeci de fete în pantaloni scurți și fuste cu picioare lungi. Prinţul călătoreşte în burta balenei şi salvează prinţesa, iar zâna bună aruncă în mare vrăjitoarea rea. Méliès apare pe ecran în costum de drac, iar Marie-Helene anunţă cu mândrie: „Am onoarea să vi-l prezint pe străbunicul meu cu portocale în colanți”. Între două parade, domnul Méliès inventează trucajul cinematografic şi ne arată rolul său adevărat: inventatorul gramaticii filmului, la fel de esenţial pentru arta asta ca primul om care şi-a învăţat semenii despre părţile de vorbire. În public, răsuflăm ușurați: astronomii ajung pe lună, trag un pui de somn şi se întorc.
Mai greu e să aterizăm la loc în secolul XXI.
4 iunie 2012, ora 7:35, undeva între Frankfurt și Luxemburg. Altitudine: 11.000 de metri. Între timp, oamenii au ajuns pe Lună, iar moştenitorii magului Méliès, Marie-Helene și Lawrence Lehérissey, se întorc acasă cu 850 de kilometri pe oră, în confortul unui Airbus 320 care îi fereşte de cele -57 grade de afară, afișate pe ECAM.
Lawrence povestește relaxat despre experiența de la TIFF. Neinterviul pornește de la simplă afirmație: „Ce fain a fost aseară la Bonțida, felicitări”. Lawrence preia ștafeta imediat: „Ne-a plăcut foarte mult în România”, spune muzicianul, „am rămas impresionat de numărul mare de spectatori, 1.500 (!), și de interesul lor. Am avut emoţii cu pianul, să se audă bine”. Îl asigurăm că s-a auzit perfect. Da, chiar și în spate.
Se luminează și recunoaște că locul a creat o atmosferă perfectă pentru filmele stră-străbunicului. „Ne-am plimbat prin multe țări cu proiecțiile noastre, inclusiv în partea asta de lume, dar ne-a plăcut foarte mult prima experiență în România. Mai avem foarte multe filme de Méliès, care ar merita să fie prezentate”, completează Marie Helen, „mi-ar plăcea să revenim în România cu o altă selecție”.
Cum ar descrie oare Méliès toată povestea? Eu cel din public, omul care într-o seară a călătorit pe lună şi în spaţiu, tele-prezent în avion, pot doar să sper că ar spune despre TIFF cam așa ca în filmele lui: „Apoteoză, final grandios”!
Trackbacks/Pingbacks