Select Page

Să spui adevărul e o treabă riscantă, într-o ţară de oameni nervoşi şi foarte convinşi de propria importanţă. Scosul jegului de sub covor e o manevră nedelicată şi, pentru unii cu ten mai sensibil, echivalează cu o gravă încălcare a tradiţiilor străbune.


Să spui pe faţă că au existat legături între ierarhi ortdocşi şi conducătorii comunişti ai României echivalează cu o blasfemie în ochii comenduirii. Pentru că Biserica Ortodoxă îl va reclama pe Mircea Dinescu la CNSAS, după ce poetul a zis că fostul Mitropolit
al Ardealului, Antonie Plămădeala, i-ar fi cerut lui
Ceauşescu să îl înainteze la gradul de general.

 

Nu au românii reflexul adevărului? În locul conducerii Bisericii, eu aş fi scris cam aşa: "cerem deschiderea tuturor dosarelor, pentru ca nevinovăţia celor acuzaţi, de care suntem convinşi, să iasă la lumină". Dimpotrivă, sunt ierarhi care preferă arhivele întunecate; reacţiile de acest gen dau credibilitate mai mare acuzelor.


Similar, CLUJEANUL a scris săptămâna trecută de banii care se dau la intrarea în barou de către stagiari, pe baza unor convorbiri incognito cu avocaţi. Mai mult decât o şpagă nenorocită, e un simbol: avocaţii, apărătorii legii, îşi încep cariera cu un gest ilegal. Reacţiile? Nenumăraţi avocaţi s-au declarat jigniţi. Asta în condiţiile în care şi ei spuneau că ştiu despre sumele substanţiale vehiculate!


Prin urmare, adevărul ne jigneşte. Când ne arată cineva mizeria din casă, în loc să scoatem o mătură şi cârpa de praf, ne declarăm ofensaţi şi schimbăm uşa de la intrare cu una mai solidă, frumoasă şi rezistentă. Dar păstrăm cu mare drag jegul; în fiecare zi ridicăm un colţ de covor şi, când vedem că mizeria e încă acolo, parcă ochii ni se umezesc puţin de emoţie.