Da, am ajuns să văd şi eu mult-lăudatul film Iron Sky, ăla de care ştie toată lumea că e cu nazişti care au fugit pe lună în 1945 şi se pregătesc să atace Pământul, ca să recucerească das / die / der / dan Vaterland.
Ce nu ştie lumea (decât, ca mine, după ce nu înţelege când a trecut timpul privind filmul): că e demenţial. Am râs sănătos, cum nu am mai râs de foarte mult timp la un film! Iron Sky atinge un subiect sensibil în cel mai plăcut mod cu putinţă, cu poante proaspete şi, cel mai important, fără clişeele hollywoodiene. Se vede clar că e un film ieşit dintr-un alt soi de laboratoare decât ale americanilor din L.A., că e făcut de oameni cu umor original şi, chiar acolo unde sunt poante simpliste, măcar nu sunt aceleaşi poante din tot restul filmelor.
Iron Sky e un film făcut cu sprijinul fanilor de pe Internet, care au strâns peste un milion de euro pentru acest proiect de care firmele s-au ferit; aşa că am avut plăcerea să aud cum tot Ursus Open Air din Piaţa Unirii a aflat despre puterea comunităţii online. Apropo, dragilor, dacă mai aveţi vreo 2 milioane, ştiu eu un muzeu…
Filmul a fost urmat de cea mai tare de sesiune de întrebări şi răspunsuri la care am asistat vreodată la un festival de film: şi pentru că dialogul a fost super-degajat şi foarte interesant, şi pentru că ne-am distrat de traducător, care tot încerca să laude ungurii şi Ungaria (mai mult sau) mai puţin subtil şi numa’ nu îi ieșea.
Cred însă că lauda cea mai mare pentru Iron Sky or dat-o mănășturenii care stăteau pe rândul din spatele meu și care, de fiecare dată când vedeau o navă spațială, veneau cu celebrul strigăt de luptă cartieristic „aideplm”, sau, în momente mai tandre, „ai de capul meu” – ceea ce a dus contorul rostirii acestor expresii la doar 449. Dar și ei au făcut liniște văzând cum se termină filmul, când unul dintre ei a oftat și a zis mare elogiu de odă: „Mă, filmul ăsta chiar îți dă de gândit!”.
P.S. Finlanda, te iubim pașnic!