Mă, Andrei, zice o prietenă, ce vă tot plângeți voi, că bloggerii, că piaru, că presa. Habar n-aveți, mă, panseluțe neînțelese ce vă dați voi. N-ai dat cu adevărat cu capul de faianță până n-ai lucrat în resurse umane. No, zic, știam că-i greu. Că fă dosare, că inspecția muncii, că sunt contracte peste alte contracte și te îngropi dinainte să mori. Dar în hârtii.
Se pare, dragilor, că m-am înșelat. Problema nu îi că ai mult de lucru. Problema e că trebuie să lucrezi cu o specie pe numele ei de angajatul român.
Angajatul ăsta nu are niciodată ce îi trebuie ca să-și facă treaba. Dar absolut niciodată! Vii tu, de la resurse umane, să-l anunți că de acuma o să ia primă dacă reușește să coloreze trei pagini în plus din cartea lui de colorat. Reacția? Apăi nu mai bine ne dați oricum banii ăia? Că om colora noi, doamnă! Facem să fie bine! Logic, dacă faci greșeala să accepți, o să piardă cartea de colorat.
Angajatul român nu vrea niciodată să fie plătit după performanțe. Ce-i drept, și firmele cumpără de fapt timp – te plătesc să vii X ore într-un birou la muncă, nu să termini un anume proiect sau să ai rezultatele cutare.
Dar angajatul român e un simpatic și jumătate. Îi decontezi transportul la serviciu și vine la resurse umane, supărat că-i cu autobuzul, nu cu mașina. Îi plătești asigurare privată de sănătate și reclamă la resurse umane că ai ales o clinică prea departe de locuința lui. E atitudinea tipică de om care crede că i se cuvine totul, la fel de nesuferită și în cazul unor incapabili, și la marile genii.
Toate cele de mai sus sunt cazuri foarte reale. Ca și prietena care mi se plângea de toate astea după un an în „resurse umane”. Și, tocmai pentru că sunt reale, nu o să vă zic unde lucrează. Dar uitați-vă un pic în jur: așa-i că știți toți câte un exemplu din ăsta?