Cel mai senzaţional lucru care s-a întâmplat în timpul susţinerii lucrării mele de licenţă a fost că era să moară un profesor. În rest, pe bune: nu are rost să vă emoţionaţi.

Prezentarea lucrării de licenţă este în majoritatea cazurilor şi facultăţilor o formalitate. Mai mult durează aşteptatul pe hol. Profesorii sunt atât de plictisiţi încât trebuie să spui nişte avioane majore ca să te bage cineva în seamă. Atenţie la detalii: o să remarce mult mai uşor dacă o notă de subsol nu e formatată corect, decât dacă ideile din teza ta dau cu oiştea-n gard şi cu gardul de mirişte.

Vorbiţi cu ei de parcă nu v-ar fi citit lucrarea niciodată. Ştiu că teoretic ar fi trebuit să o facă, dar nu prea am întâlnit cazuri în care să fie aşa. Mai degrabă am văzut situaţii în care profesorul vostru coordonator, care ar trebui să vă ajute – că doar el v-a aprobat teza! – nu ştia nici el despre ce-i vorba în propoziţie.

Aşa că chill. Licenţa trece uşor, cu viaţa de după e ceva mai greu.

Cât despre profesorul care era să-şi dea duhul, buhul şi ortul în timpul prezentării mele, nu-i mare lucru de povestit. A început să tuşească în timp ce vorbeam şi nu s-a mai oprit. Prima dată am zis să merg mai departe (că, ilogic, aveam emoţii…), după care, observând că omul îşi schimba coloritul de sub chelie, m-am oprit cu o privire de Bambi căutând-o pe maică-sa prin iarbă.

O altă profă din comisie, obişnuită cu metehnele distinsului coleg, mi-a făcut un semn din mână, aşa, a scârbă… “dă-i pace”! Ăla e momentul în care mi-au pierit toate emoţiile. Păi şi ce dacă ăla se stinge acolo? Terminăm şi noi odată treaba, să mai ajungem acasă?