Dov Simens disecă filmele și le transformă în cifre. Tot ce vrea să transmită e precis, decupat cu bisturiul bine șlefuit de anii de experiență în care le-a fost prof lui alde Tarantino și Guy Ritchie. Dov e un anatomopatolog care împarte organismul cinema-ului în bucățele atent cântărite: producție, promovare, distribuție, festivaluri, difuzare TV. Minunea e că, la finalul unei disecții marca Simens, filmul trăiește. Ba mai mult, trăiește și creatorul de film, fiindcă Sfântul Graal al profesorului de film hollywoodian este profitul.
Pentru Dov Simens filmul nu e artă, ci afacere, și are grijă să spună asta oricui, din prima clipă. Filmul înseamnă atâtea minute de peliculă, atâtea intrigi secundare, atâta cheltuială cu festivalurile, multe numere pe care le învârte rapid și precis. Și probabil nu i-ar plăcea să spun că face asta cu mare artă.
Ar fi trebuit să vorbim 20 de minute, devenite 5 din cauza programului încărcat, devenite apoi 15 prin duelul afabil care s-a creat. Am lungit una din pauzele cursului său-marcă înregistrată, 2 Day Film School, nepermis de mult. Ştiind că vorbeşte mult de business, l-am întrebat de emoţii. M-a privit atent peste rama ochelarilor şi mi-a răspuns în cifre.
N-avem destule cinema-uri pentru cât am vrea să râdem
Ați spus că România are multe povești de vândut, dar aţi dat tot un exemplu cu vampiri într-o emisiune TV. Poate fi succes comercial și ceva nelegat de subiectele eterne gen Dracula?
Da, în primul rând trebuie să oferiți ceea ce oamenii vor să vadă. Cred că românii vor comedie și râs. Filmele care vin din România te macină, sunt prea dure, pe subiecte prea grele – călugărițe lesbiene, avorturi, rămășițe ale comunismului, frustrări, birocrație. Eu aș miza pe comedie; sunt aici ca să vorbesc de afaceri și pentru profit aș face o comedie.
Cred, văzând ritmul de aici, că țara voastră e pregătită pentru comedie, pentru că ați avut prea multe povești serioase.
O știre-pamflet recentă spunea că filmarea unei camere de supraveghere a fost confundată cu un film românesc și premiată la Cannes. E o caracterizare bună? Ce ne lipsește?
Asta e trist. Și nu e corect. România ar trebui să aibă, în primul rând, de vreo 20 de ori mai multe multiplexuri. Apoi, vă trebuie o mai mare capacitate de a povesti frumos – să știți cum să arătați în 90 de minute intriga principală, informațiile de background și trei sub-intrigi care sunt întreţesute şi se rezolvă la final.
Văd că sunteţi fanul reţetelor: 90 de minute, atâtea intrigi… Mergem atunci doar pe ce ştim că funcţionează?
Da, e alegerea voastră până la urmă. Eu vă spun ce funcţionează. România, vrei să faci filme care să facă bani? Foloseşte ceea ce e dovedit.
Cât să-i pese statului de industria care ne definește cultura
Calculele despre profit nu sunt ușor de făcut aici, pentru că orașe mari, reședințe de județ, nu au nici măcar un ecran de cinema decent sau permanent. Cum procedăm?
Nu e o problemă, e ceva foarte simplu. Aveți și voi 20 de milioane de oameni, 1 din 100 va veni la cinema, vindeți 200.000 bilete la 5 dolari bucata. Asta înseamnă un milion de dolari, dar care intră în buzunarele proprietarilor de cinema. Ei își iau partea, la fel și distribuitorii, guvernul își ia taxele, rămân 500.000. Aşa că eu cred că dacă cheltuiești peste 250.000 de dolari pentru a face profit cu un film în România ești prost.
În plus, 50 – 100.000 de dolari sunt pentru o săptămână de reclame și promovare în cele mai mari trei orașe ale voastre. Apoi, mai câștigi din drepturile de difuzare TV și DVD și ți-ai lansat cariera.
Ar trebui să așteptăm ajutor de la stat? Ar trebui să așteptăm ca Primăria Cluj-Napoca să creeze un „centru de industrii creative” și Guvernul să ofere facilități, sau să ne bazăm pe inițiative private?
Nu o să o facă privații, nu sunteți în America. Autoritățile, în schimb, da. Industria filmului este cea care definește cultura unei națiuni și stimulează turismul. Și fiecare turist care vine aici lasă, probabil, 400 de dolari pe zi. Guvernul vostru va dori turism și pentru asta va trebui să demonstreze că este o țară care are o industrie a filmului.
România e printre ultimele țări din zonă fără un program destinat producțiilor internaționale. Nu aveți. Nu vom veni aici. Ungaria ne dă înapoi 20% – la fel Polonia și Rusia. Și pun pariu că există multe locuri în Polonia și Rusia care arată ca și Clujul. Merg acolo, iau înapoi 20% din investiție și, dacă acțiunea trebuie să aibă loc în Cluj, îi zic „Cluj”. Vin aici pentru o zi de cadre generale și cheltuiesc la voi numai 2.000 de dolari.
Guvernul vostru trebuie să vină cu acea reducere sau returnare de taxe de 20-30% și atunci vor exista și producții internaționale de amploare. Nu s-a întâmplat încă, dar se va întâmpla.
Asta ar fi partea Guvernului; ce trebuie să facă de mâine creatoriii români pentru ca producția în ansamblu să crească?
Să facă profit. De ce nu vreți să auziți partea asta și vă doriți mereu o variantă romantică? Da, știu că e o formă de artă, dar nu mă ocup de asta. Avem 20.000 de profesori de film; îi las pe ceilalţi 19.999 să se ocupe de partea artistică. Eu îi învăţ afacerea de a face artă şi afacerea de a vinde artă.
Scurt duş rece pentru iubitorii de film
Apropo de variantă romantică, ce vă emoționează, ca simplu spectator, la un film?
Banii. Nu mă duc la cinema ca simplu spectator, îmi place prea mult the movie business, e un domeniu fascinant. Manufactura nu are absolut nimic valoros, dar se creează un eveniment social în fiecare weekend, iar apoi se repetă performanța săptămânal. Creăm locuri de muncă și facem bani. Cred că asta e uimitor!
[ În timp ce îmi explică unde găsesc pe GPS lumea lui în care filmul nu are valoare intrinsecă şi banii sunt singura emoţie, mă hotărăsc să întoarcem un pic reflectoarele pe momentele de film din viaţa profului – care, la 40 de ani, s-a decis brusc să vândă afacerea pe care o are şi să devină producător. ]
Cum aţi pune într-un film momentul acela de schimbare, de renunţare la afacerea de până atunci şi drumul spre Hollwood?
Vârsta crizei de mijloc. Aveam 40 de ani, trăiam într-un orăşel care face Clujul să pară urât – Carmel, California, Clint Eastwood e primar, plajă cu pietre, valuri bune de surf – eram căsătorit şi fericit, aveam doi copii. Dar am vrut să fac ceva mai mare, m-am gândit la import/export, la dezvoltare imobiliară, Internetul nu era o opţiune şi mi-a venit ideea cu Hollywoodul, am zis că dacă ei pot, reuşesc şi eu. Soţia a fost de acord, am vândut casa şi ne-am mutat în L.A.
Dacă ar fi să fie film, i-aş zice „Visele sunt reale”.
Social media și piratarea filmelor: deal with it!
Văd că le spuneți cursanților de la Cluj şi despre social media. Cum contribuie social media la succesul unui film?
E esențială pentru filmele de micro-buget, între 5.000 și 50.000 de dolari. Învață să te descurci cu Twitter, Facebook, restul, și vei face bani. Filmele mari, ale studiourilor, vor face oricum bani, cele cu buget mediu vor pierde tot timpul, cele cu buget mic vor pierde și ele tot timpul, dar cele de micro-buget vor face bani dacă știi să folosești social media și obții destule vizualizări.
Trebuie să plăteşti reclame în funcţie de ratele de click, dacă oamenii vor să-ţi ia DVD-ul scrie-l şi trimite-li-l, încearcă platformele on-demand. Se întâmplă tot mai des!
O problemă mare – în România şi în rest – e piratarea filmelor, mulţi spun că primii care suferă sunt producătorii mici. Cum o tratăm?
Piratarea filmelor există, descurcaţi-vă cu ea. Trebuie să te mişti rapid: distribui filmul şi îl scoţi din cinematografe în două săptămâni. Piraţii nu vor dispărea. Warner Brothers sau Paramount fac vreo 20.000 de discuri pe care le proiectează pe 20.000 de ecrane în două săptămânii. Vor face până la 5.000 de copii ale discului pentru SUA, 5 în România, 400 în Germania, 300 în Franţa, apoi Rusia, India, China, totul în două săptămâni. E uluitor.
Vreau un film care i-a plăcut omului de afaceri pentru mesaj, poveste, emoţie, orice.
Am văzut Rounders, e despre nişte băieţi care joacă poker, Hustle & Flow, despre negri cu şcoala vieţii care intră în industria muzicală, Mystic River al lui Eastwood, dar şi filmele cu buget foarte mic care spun poveşti uimitoare cu doi oameni într-o cameră.
The Dissappearance of Alice Creed, un film englezesc cu trei oameni în două camere care e foarte entertaining, filmele japoneze precum 2LDK, despre două femei, ambele actriţe, concurente pentru un rol, care în aşteptarea răspunsului se mutilează reciproc.
Dar nu iubesc niciun film, îmi iubesc nevasta, copiii şi câinele; dacă cineva spune că iubeşte filmele, cred că are nişte priorităţi foarte ciudate.
Epistola lui Simens către români
Mă bucur că discutăm spre finalul celor două zile de training în Cluj. Cum au fost studenţii români?
E ceva interesant în România: am făcut genul ăsta de curs poate de 1.000 de ori în 20 de ani şi este prima dată când în clasă sunt mai multe femei decât bărbaţi. E fascinant! E ceva în legătură cu tinerele femei de la voi, par să aibă mult mai mult instinctul de antreprenor inclusiv prin ceea ce întreabă. E un wow mare! Şi voi prognoza că, peste 40 de ani, femeile vor conduce această naţiune! Sunt un pic frustrate cu rămăşiţele comunismului şi cu toată birocraţia pe care o aveţi, dar dincolo de astea le văd pe ele mai independente.
Mai cred că România ar trebui să înveţe să termine de construit clădirile. Când începeţi un lucru, duceţi-l până la capăt. Nu poţi merge înainte în viaţă până când nu închei capitolul trecut.
Românii ar trebui să înceteze să plece spre alte naţiuni, luând uneltele cu ei. Aveţi forţa de muncă, etica muncii, oameni plăcuţi, dar ştiinţa de a face lucrurile meşteşugite se scurge spre alte ţări.
Trackbacks/Pingbacks