Despre şcoală, aşa cum nu am făcut-o niciodată.

Am citit “Necazuri cu şcoala” a lui Daniel Pennac; şi mi-am început ziua povestind unor studenţi ai UBB despre specificul radio. Primul şoc a fost să intru într-o sală de curs şi să nu mă îndrept spre bănci. Nu e prima dată când vorbesc unor oameni despre presă sau o bucăţică de jurnalism, dar până acum era vorba de training-uri, ateliere de lucru sau alte asemenea situaţii care încurajează comunicarea informală.

Dimpotrivă, a mă aşeza la o catedră m-a făcut să-mi dau seama ce mare distanţă poate fi un metru, cât era până la prima bancă. Şi cât de dificil le-a fost unor profesori să construiască un pod până dincoace, la noi (dincolo, la ei – ar trebui să spun azi).

A doua mirare: faptul că studenţii în cauză nu puneau întrebări atunci când nu înţelegeau ceva, deşi erau încurajaţi să facă asta şi, de felul lor, s-au dovedit foarte implicaţi şi comunicativi. În două contexte, în care am folosit noţiunile de insert şi vox pop, nu ştiau ce înseamnă (anul I, precizez!), dar nici nu au întrebat. Îmi amintesc că aveam profesori la jurnalism care îşi scăpau pixul din mână, de nervi, pentru că îi întrerupeam într-una cu întrebări sau îi contraziceam în timpul cursului / seminarului. Nu era vorba că “tinerii de azi” sunt obraznici?

Dimpotrivă. Abia aşteaptă să le arăţi ceea ce ştiu, să dai o formă unor lucruri pe care le intuiesc. Să le explici prin a construi pe baza a ceea ce deja cunosc şi, dacă sunt fisuri prin fundaţie, să mai completezi.

Întotdeauna mi-a plăcut munca de profesor în orice formă (am descoperit că e situaţia în care am cea mai mare răbdare şi, în plus, reţin şi eu foarte bine în dialog cu alţii) iar azi aveam ca motivaţie şi “Necazuri cu şcoala”, o superbă scriere a lui Daniel Pennac, un francez mult-premiat şi, pe când era elev, o loază. E cea mai bună carte despre meseria de profesor pe care am citit-o vreodată.

Din paginile acelea am înţeles de ce un profesor adevărat nu e niciodată îndeajuns plătit. El ia un salariu pentru a transmite nişte cunoştinţe, dar ca să fie un model de om şi să construiască nişte structuri de rezistenţă într-o fiinţă la vârsta formării, efortul e nepreţuit. Bine, poţi să ştii asta teoretic. După cartea lui Pennac, o simţi şi-o crezi!

Şi mai e ceva: profu’ seamănă cu un jurnalist. Fiecare zi e o pagină albă, cu fiecare generaţie o ia de la zero, aşa cum o luăm noi cu paginile ediţiei de mâine. Poate o fi o diferenţă: peste 30 de ani, mult mai multă lume îşi aduce aminte de un profesor bun…