S-a întâmplat ca în Vinerea Patimilor să-mi cadă sub ochi un fragment care vorbeşte despre jurnalişti şi modul în care suntem văzuţi. Pentru cei care au un minut de gândire înainte de Înviere, printre cumpărături, merită citit fragmentul. Provine din secolul 19, dar faptul că mai întâlnim asemenea atitudini şi că uneori le merităm ne arată că retorica de sorginte americană (the watchdog & co) nu a acoperit încă vechile imagini ale jurnalistului-slugă:
Cine s-a bălăcit sau se mai bălăceşte încă în gazetărie e silit cu durere să salute oameni pe care îi dispreţuieşte, să-i zâmbească celui mai aprig duşman, să se împace cu cele mai putrede josnicii, să-şi mânjească mâinile vrând să plătească îndată şi cu aceeaşi monedă celor ce l-au lovit. Te obişnuieşti să vezi săvârşindu-se răul şi să-l laşi să treacă; începi să-l încuviinţezi şi, până la sfârşit, îl săvârşeşti şi tu. Cu vremea, sufletul, mereu întinat de ruşinoase şi neîncetate tranzacţii, se chirceşte, resortul gândurilor nobile rugineşte, ţâţânile banalităţii se tocesc şi se învârt de la sine. Alceste devine Philinte, caracterele se înmoaie, talentele îşi pierd puritatea, îşi ia zborul credinţa în operele frumoase. Cutare, dornic la început să se mândrească toată viaţa cu paginile sale se risipeşte în jalnice articole pe care conştiinţa i le arăta mai curând sau mai târziu drept tot atâtea fapte rele. Veniseşi ca Lousteau, sau Vernou, ca să ajungi mare scriitor, şi te trezeşti un neputincios autor de fiţuici.
– “Strălucirea şi suferinţele curtezanelor”, Honore de Balzac
Credeţi în actualitatea acestei descrieri? Regăsiţi practici contemporane în scrierile lui Balzac? E suficient să vă răspundeţi în gând.