Măi Radule, măi Ştefane,
Nichifore, Stere, Ioane băiete,
aţi scris fiecare perete?
Tavanul, podeaua, zăbrelele, uşa,
lăcata, zăvorul, cătuşa?
Să nu rămână nimica nescris,
niciun ungher, nicio coadă de lingură,
să vorbească temniţa singură
cu litere strâmbe şi lungi de proscris.

Sunt versuri scrise de un deţinut politic român – un om care şi-a petrecut ani din viaţă, dacă nu a şi murit cumva, în închisoarea de la Sighet, Maramureş. Cuvintele lui merg direct la ţintă şi rezonează cu citatul din Kundera pe care vizitatorii Memorialului Sighet îl găsesc la parter: “dacă vrei să ucizi un popor, omoară-i memoria“.

Întregul memorial, de altfel, e un apel la a ţine minte crimele petrecute în România, în numele clasei muncitoare; astăzi, închisoarea în care şi-au trăit ultimele clipe Gheorghe Brătianu şi Iuliu Maniu a devenit un muzeu al ororilor dintr-un sistem criminal de reeducare. Sau exterminare. Acel spaţiu dedicat memoriei şi cunoaşterii a ceea ce era România anilor ’40-’80 a devenit locul în care mi-a fost dat să aud, sâmbătă:

– Vreţi să scrieţi despre Memorial sau doar să vizitaţi?
– Am mai fost aici. Vreau să scriu.
– Aveţi nevoie de aprobarea conducerii ca să scrieţi.
– Am nevoie de acordul şefilor ca să scriu în ziar despre Memorial? 
– Da.
– Poate ca să fac poze înăuntru. Dar oricine poate scrie despre memorial, ziarist sau nu.
– Nu aş pune pariu. Şefii vor să ştie ce se scrie despre muzeu. 
– Cum să cer acordul cuiva ca să scriu despre muzeu?! E absurd!
– N-aş pune pariu.

Dialogul a avut loc între paznicul care mi-a văzut legitimaţia de presă şi mine, sub privire uimite ale prietenilor cărora mă gândisem să le arăt o parte a istoriei pe care nu o ştiau. Sunt curios: oare întemeietorii Ana Blandiana şi Romulus Rusan, oare Ruxandra Cesereanu, profesoara care ne-a dus prima dată la Sighet, cred că un ziarist are nevoie de aprobare pentru a scrie despre o instituţie, oricare ar fi ea, în lumea de după 1989?