M-am trezit duminică foarte fresh, după ce cu o zi înainte am avut parte de activitatea mea preferată: contaminarea cu entuziasm. Am avut o întâlnire cu voluntari ai Habitat pentru Umanitate, o organizaţie non-profit care schimbă vieţi construind case.

Pentru că vor să schimbe actualul newsletter, am vorbit despre cum se scriu ştirile şi cum se aduce din condei un reportaj – cum scriem cu efect. Uluitor nu e să descoperi că oamenii au idei sau talent, ci că sunt plini de voinţa de a-şi face bine treaba. Destul ca să sacrifice o sâmbătă într-un training care s-a lungit până s-a întunecat. De altfel, Habitat, ca regulă, e plin de astfel de oameni.

Trezirea la realitate a fost, ca de obicei, bruscă. Pe Hotnews am citit ce sancţiune a luat un ziarist din TVR care şi-a luat un coleg la bătaie, pe motive aparent profesionale. Nu zic că nu îmi plac oamenii pasionaţi de profesie; dimpotrivă. Parcă sunt totuşi prea mulţi nervi şi prea multă înnegurare, prea puţină bucurie pentru că avem meseria de jurnalişti, prea puţină disponibilitate de a accepta ce spun alţii, chiar dacă nu-i logic sau plăcut sunător.

Ne-ar prinde bine, din când în când, să lăsăm nervii de la serviciu acolo, să nu-i cărăm în restul vieţii, să înţelegem că dacă ne critică cineva, omul respectiv nu-i neapărat rău intenţionat, că am ales o meserie grea, dar incredibil de diversă. Ne-ar prinde bine, din când în când, o întâlnire cu oamenii care construiesc case şi prin asta schimbă vieţi, pentru a înţelege că şi a fi ziarist nu înseamnă pur şi simplu a mai scrie şi astăzi ceva.