De-a lungul anilor, la concursurile de talente de la noi și de aiurea, am văzut o mulțime de momente înlăcrimate. Sunt clipele acelea când, brusc, în mijlocul unei emisiuni de divertisment, luminile sunt parcă mai domolite, iar coloana sonoră e formată din clape de pian și acorduri sumbre de vioară.
El, concurentul, vorbește despre cât de greu e în familie. Spune cum concursul i-ar schimba viața, explică de ce cântecul îi amintește de vremea când era sănătos. Sau, ca la Masterchef, plânge în ciorbă în timp ce spune că e rețeta lui tata, care din păcate nu mai e printre noi, dar-vai-cât-i-ar-plăcea-ce-fac.
Dar în această emisiune care ne-a învățat că nu, bre, mâncarea nu se pune în farfurie, corect este „stai, nevastă, că fac plating la copil, ce urli ca nebuna!”, în această emisiune am văzut cel mai emoționat discurs, clipa cea mai lirică, momentul de maximă hipstereală.
Pentru că ce poate mărturisi mai grav și mai emoționant un artist bucătar? Care e maxima confesiune a unuia care a câştigat cu un platou de somon pe plătică în sos de reducţie de vinegrete învelite în file de urs polar cu muştar de vin nobil şi umplute cu suflet de pui tăvălit în piure de morcovi baby carrots?
Păi asta:
De fapt, ar fi spus: “Lumea poate nu stie, dar eu acasa gatesc cartofi prajiti” 😉
Emotionant! pana la lacrimi. Dar, sincer, eu nu as manca din mana lui Petre, sau Petru, cum il cheama. Fata lui nu imi inspira igiena. Chefii din juriu, poate or fi buni la bucatarie, dar la concursuri… o prajesc prea tare.
Mie mi-a placut de el. Mi-a placut si emisiunea. Si chiar nu o sa ma gandesc la tot felu de conspiratii bla bla. Ok, partea lacrimogena e aiurea dar asta e si din cauza oamenilor… aia care pun poze cu texte lacrimogene pe facebook, par exemple. In schimb nu imi place ca am ajuns sa criticam si sa ne indoim de chiar absolut orice… asta e lacrimogen.