Sunt abonat la newsletter-ul World Association of Newspapers, de unde mai aflu zilnic ce s-a mai închis, cum va face bani Twitter sau cum se bat ziarele să supravieţuiască pe net. Ca orice newsletter, îmi menţine atenţia vreo 2 secunde; la fel şi azi, am scanat titlurile şi i-am dat delete. Mi-am petrecut următoarele două minute căutându-l în coşul de gunoi, pentru că mi-am dat seama ce am citit, fără să “înregistrez” conştient: “Application development: The next frontier?”. Să fie oare ce cred?
M-am lămurit când am deschis textul: da, e ceea ce scriam în De ce se tem ziarele de internet – inspirat tot de ceea ce descoperisem online: într-o epocă a informaţiilor mici, punctuale, ziarele oferă în continuare plăcinte. Texte. Ne facem interfaţă specială pentru telefonul mobil, iar omul care intră de pe mobil descoperă… tot articole claie peste grămadă. Şi scriam despre o mutare spre informaţia prezentată ca bază de date, articole scurte cu foarte mult context şi taguri care sunt mai mult decât “etichete”.
Şi ce citesc azi? “A recent post on paidContent calls into question the potentially unexplored territory of application development by news organisations”. Exemplul care este dat e al unei aplicaţii de iPhone, pentru New York sau Londra (momentan), care în funcţie de poziţia telefonului arată pe ecran cele mai apropiate staţii de transport în comun. Mai mult, indică direcţia în 3D, pe ecran, peste imaginea suprinsă de camera telefonului (“realitate îmbogăţită” – vezi foto). O întrebare de bun simţ, din acelaşi post: de ce nu s-au gândit la asta The New York Times sau The Guardian?
Ziarele, locurile de unde oamenii se informau, pierd lupta cu mediile neconvenţionale. Nu ajunge ca ziarele să “existe” pe net; important e ce oferă acolo. Niciun ziar local nu are pe propriul site o hartă funcţională a Clujului. Ce să mai vorbim de una integrată în sistemul de publicare a articolelor, în care locurile menţionate în text să fie incluse? Vă imaginaţi un ziar care vă anunţă un concert, dar vă permite şi să calculaţi ruta până acolo, fie cu maşina, fie cu autobuzul?
Bine, veţi spune, dar asta e treaba RATUC, să-şi facă site.
Cred că jurnaliştii de la începutul secolului XX nu stăteau să “vină cineva” să informeze cu privire la un anume aspect. De ce am presupune astăzi că nu noi suntem cei care trebuie să “sărim” cu informaţia? Dacă nu o facem, măcar să nu ne mire faptul că oamenii se uită tot mai puţin în ziare pentru informaţii şi preferă să stea pe YouTube, Twitter…