Se zice că dacă arunci o broască într-un castron cu apă fierbinte, broasca va sări imediat afară, că doară nu-i nebună să stea să se frigă. Pe de altă parte, dacă pui o broască în apă rece şi încălzeşti treptat apa, se zice broasca va sta acolo cuminte până va fierbe, fără să îşi dea seama că i-ar prinde mai bine o plimbare scurtă pe alte meleaguri.
Cam aşa se poate descrie şi experienţa spectatorilor de la “Undeva la Palilula”, un film care începe suav şi se termină cu măcelul broaştelor, personajelor şi al privitorilor mai slabi de înger. Un film spectaculos, bine făcut, în care fiecare cadru pare să ascundă milioane de detalii. E clar, regizorul, Silviu Purcărete, a vrut să aibă de toate! Dar nimic nu mi-a dat impresia că ar fi în plus – ceea ce e mare lucru la un film de două ore şi jumătate!
Trecem alături de protagonist, doctorul Serafim, în decorul Palilulei. Nu mai există Iepurele Alb pe care Alice îl urmăreşte în Ţara Minunilor. E doar o cortină albă de zăpadă şi fum. Dincolo de ea, găsim o scenă care recunoaşte că e doar butaforia unei lumi în care regulile nu se aplică. Din prima clipă ştim că în Palilula timpul nu curge normal, că morţii se hlizesc la propria autopsie, iar oleandrii şi caprele nu sunt acolo deloc întâmplător.
Replici memorabile (lupul ştie de ce!), iz de basm românesc (oare în ce poveste femeilor li se extirpau coastele de drac, ca să fie neveste bune?), amestecat cu folclor urban (tabloul tovărăşului Ceuşescu care are gaze) şi multe scene la limita grotescului completează o poveste greu de urmărit, la finalul căruia încerci să îţi explici de ce îţi place.
Palilula e o colecţie de stări, la fel cum e o colecţie de scene de teatru. E o colecţie de amintiri ale unui adevărat medic Serafim, care a trăit odată; şi un mod excelent de a te face să trăieşti, câteva ore, altfel.