Umbra lui Adelin Petrisor si Adrian Rozenberg, discutand despre soarta unui popor in genunchi

Cinci kilograme și jumătate de cartofi și un kilogram de carne. Acestea sunt coordonatele alimentare ale vieții unui om din Coreea de Nord, în anul 2012. Firește, cu condiția ca magazinele să aibă marfă.

O să vă zic o chestie banală: documentarele filmate de Adelin Petrișor în Coreea de Nord și prezentate aseară la Casa TIFF sunt un medicament pe care îl dedic ălora pe care îi aud cu „ce bine era înainte”. Deşi nu cred că oamenii respectivi mai sunt capabili să deschidă ochii.

De altfel, imaginile filmate de Adelin Petrișor surprind banalitatea; cea care contează. Gesturile mici ale militarilor obosiţi care dorm la manifestaţii, oameni care se blochează în faţa microfonului pentru că pur şi simplu nu pot răspunde la întrebarea „ce crezi?” (despre orice).

Mulți jurnaliști au ieșit din Coreea cu imaginile grandioase pe care și le-a dorit regimul; Adelin Petrișor a reușit să vină cu imaginile suburbiilor interzise și ale militarilor care ștergeau drumul cu șervețele înainte să treacă pe acolo Marele Conducător. I-a întrebat cum se simt și ce cred pe oamenii care nu mai știu să vorbească fără ca cineva să le spună ce au de zis, și nici măcar ghidul impus care îl însoțea nu a fost în stare să dreagă situația. A surprins micile gesturi de panică ale celor schimbați din rând, la miting, pentru că nu își scuturau destul de energic pompoanele în cinstea tânărului dictator.

Mica sală de evenimente din cadrul Casei TIFF a fost arhiplină. Nu știu câți dintre ei au trăit pe viu o coadă comunistă – din fericire, nici eu nu am apucat să capăt experiență la acel capitol – dar, pe de altă parte, sper că tot mai mulți vor înțelege absoluta banalitate a răului – și că partea extraordinară e atunci când decizi să schimbi lucrurile.

Am ieșit de la casa TIFF și am respirat atmosfera de festival din centru. Aerul de la TIFF mirosea a libertate.