În viața mea nu am avut detector de radar în mașină. Absolut întotdeauna, dacă era să fie un radar pe undeva, primeam un bliț de pe contrasens. E un sistem de parteneriat în trafic care bate orice aplicație de social driving de pe telefon, detectoarele de radar vechi sau noi și  celebrele stații CB/„citizen’s band”, pe care șoferii întreabă mai nou tiriștii dacă e vreun radar, iar polițiștii care stau la pândă răspund că nu e, să bage viteză liniștiți.

Prin urmare, excursia din weekend, când la bordul mașinii și-a făcut loc în premieră un detector de radar, a fost o premieră absolută. În urma ei, am o întrebare pentru toți ăștia de folosiți anti-radare în mod normal.

Cum funinjinea găinii le suportați?

Cârâie non-stop. Când nu cârâie, piuie. Sau cotcodăcește. Ar fi în stare să scoată sunete și dacă aș conduce printr-un lan de porumb, numai ca să nu se plictisească. Nu înțeleg de ce i-au zis „detector de radar”. Dacă voiau să-i găsească un nume mai bun decât „detector de diverse chestii care se întâmplă  să apară pe drumuri”, îi puteau zice pur și simplu „ținător treaz de șofer”. Măcar ăsta e un efect bun.

Una peste alta, habar n-am, după un drum Cluj-Oradea și retur, dacă aparatul e capabil să detecteze vreun radar. Dar, cu siguranță, mi-a numărat toate ușile automate de pe drum, toate intrările de magazin sătesc mai universal și probabil toate babele cu dinți metalici.

O chestie nu am înțeles-o totuși nici până în ziua de azi: de ce oare cârâia radarul de absolut fiecare dată când treceam prin dreptul unei biserici mai răsărite? Tot stau și cujet de trei zile și am ajuns la concluzia din titlu: singura explicație e că aparatul a fost sfințit în fabrică, iar de atunci detectează nu doar radarele, ci și lerul.

La primul concert cu Hrușcă, îl iau cu mine să piuie.