La miez de noapte, milioane de români au cântat în biserici. Au respectat, unii de formă, alţii din credinţă, una din cele două mari sărbători ale creştinătăţii.
Unii au aşteptat ziua de astăzi pentru o slujbă specială la catedrală, alţii pentru o indigeste şi o ceartă cu socrii pe teme de politică.
Alţii au aşteptat ziua de astăzi pentru a merge la concerte cu mesaj anti-creştin, pentru că blasfemiator ar fi puţin spus.
În seara asta la Cluj va cânta o trupă al cărei succes s-a datorat în primul rând limbajului extrem de violent la adresa simbolurilor religioase ale altora. Reprezentanţii bisericilor creştine au explicat pentru ZIARUL Clujeanului că da, e un atac, e o blasfemie, dar tonul lor aducea a resemnare. Sunt tineri, daţi-le pace, fiecare cu libertatea lui.
Nici nu vrea să ştiu ce s-ar fi întâmplat cu curajoşii de la Rotting Christ dacă s-ar fi numit Rotting Mohamed într-o ţară islamică. Iran, să zicem. Nu cred că mai ajungeau să organizeze concerte la care să se mutileze zevzecii din public pe-acolo.
Ca jurnalist, am libertatea de exprimare în sânge (ok, o am de mult înainte, şi pe atunci i se zicea obrăznicie, că eram la şcoală). Dar am rămas cu ideea că-i la fel de importantă şi libertatea altora, chiar dacă respectivii spurcă mai rău decât o vidanjă pusă pe rewind. Aşa că nu aş putea vreun moment să le cer să tacă din gură.
E prima zi de Paşte. Şi am descoperit că, în loc să mă indignez ca altădată de modul sinistru de exploatare a unor simboluri în scop strict publicitar, am lucruri mai bune de făcut. De exemplu, să îmi imaginez că ortodocşii şi catolicii sărbătoresc Paştele împreună pentru că aşa se întâmplă în fiecare an, şi nu pentru că e o excepţie fericită în 2007. Dar mă înviorează chiar şi o minune care ţine trei zile.
Adevărat a-nviat!