Povestea începe pe holurile facultăţii de Jurna, locul în care am văzut-o zâmbind prima dată. Bineînţeles că zâmbea. Zâmbea aproape tot timpul. Totuşi, nu asta îmi amintesc cel mai bine despre ea; nu ţin minte când ne-am întâlnit sau vorbit prima dată, ci o zi de mult după aceea, una de care sunt convins că nu-şi aminteşte.

Era o dimineaţă gri pe holurile vechii clădiri Echinox, era o oră de care studenţii n-ar trebui să audă. Iar imaginea pe care nu o voi uita prea curând e o copilărie: ea, zâmbind (v-am mai zis?), a venit purtând la gât un „colier” făcut din ace de siguranţă, prinse unul de celălat. N-aş fi dat-o atunci pe trei regine. Nu aş fi schimbat acele de siguranţă pentru nicio salbă de diamante (deşi nu sunt sigur că ea ar fi făcut la fel!).

Ea n-a făcut nimic special atunci. N-a zis nimic. Dar eu, din dimineaţa aia anonimă, am ştiut că tot restul vieţii mele voi remarca prima dată zâmbetul şi atitudinea; că artificiile “industriale” din domeniul frumuseţii nu mă vor mai convinge niciodată. Şi că, pentru mine, asta va însemna “special”.

De fiecare dată când văd la televizor câte o femeie „perfectă”, defilată pe post de asistentă înspre atenţia sponsorilor potenţiali, de fiecare dată când văd ce „bombă sexy” au mai născut tabloidele, îmi amintesc de acea dimineaţă şi de fata cu colierul din ace de siguranţă. Iar atunci divele de carton par modele STAS, fără personalitate, într-o eternă colecţie de piţi.

Apropo, asta nu a fost şi nu este o poveste de dragoste, nu-i nici film cu boy meets girl. Fosta mea colegă are o familie frumoasă într-o ţară mai caldă şi îmi zâmbeşte fericită din pozele pe care i le văd uneori pe Facebook.

Nu am mai vorbit de ani întregi, dar azi mi-am amintit de colierul ei şi mai am două ore să îi spun: la mulţi ani, Alexandra!