Ziua care n-a fost

Mi-am petrecut o zi la hotarul din vis şi viaţa de zi cu zi. Nu îmi place să dorm (am nevoie de somn, dar mi se pare că reprezintă ore lipsă din existenţă), în schimb îmi plac la nebunie clipele dinaintea somnului şi cele dinainte de a face ochi.

Habar n-am care o fi explicaţia ştiinţifică, dar parcă o pereche de ochi interiori se deschid înaintea celor fizici. Nu e deloc complicat: îmi pare o stare în care imaginaţia şi creativitatea au putere maximă, dar în care sunt destul de „treaz” pentru a le putea dirija şi pentru a-mi aminti, mai apoi, totul. Nu doar că-mi pot imagina ceva – asta pot foarte bine şi ziua în amiaza mare, prin tramvai – dar, în acele clipe în care creierul nu e conectat la realitatea exterioară, imaginaţia e reală. Îmi amintesc apoi acele vise ca şi cum s-ar fi întâmplat aievea.

Sunt clipele în care visez cel mai mult, în care mă gândesc „cum ar fi dacă”, în care sunt uneori copil, alteori îmi închipui viaţa din 2114, în care mă îmbolnăvesc de dorinţe şi mă vindec. Sunt clipe rare: pentru că sună ceasul, pentru că se aud tramvaiele sau pisica vrea de mâncare, pentru că se întoarce ea pe partea cealaltă, pentru că din greşeală deschid o pleoapă şi mă conectez la „afară”.

În fiecare an, însă, am fără premeditare o zi în care stau mai mult acolo decât aici. Mă cuprinde o toropeală plăcută şi, preţ de 24 de ore, mă simt ca un arc lăsat în sfârşit să se destindă. Efectul e invers: o reîncărcare.

În cele 24 de ore, sunt treaz, poate, vreo 6. Dorm tot atât. În acea zi specială, reuşesc să petrec restul în ţara acea ciudată şi inaccesibilă a viselor care chiar se întâmplă. Calendarul ar zice că în data aceea n-am făcut nimic. Anul acesta, ziua care n-a fost e 27 decembrie.

Somn uşor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *