Shopping la Viena, pentru pițipoance aflate la reducere

Niște manechinuite din Austria cărora, atunci când au auzit aberațiile vedetelor din România, le-au picat ștrimfii
Niște manechinuite din Austria cărora, atunci când au auzit aberațiile vedetelor din România, le-au picat ștrimfii

Iar se lăuda una pe ceva post de televiziune, într-o emisiune mondenă, că își face cumpărăturile la Viena și Milano. Cum în ultima vreme am petrecut mult timp prin camere de hotel, riscul meseriei: am deschis televizorul pe posturi improbabile, ceva ce fac tot mai rar acasă, unde de regulă deschid sticle, nu televizorul.

Așa am găsit emisiunea în care o individă cu meseria de iubită de fotbalist / asistentă dar nu medicală / generally-speaking-vedetă-because-of-fuck-you-that’s-why ne explica ce se mai întâmplă prin viața ei. Bun, întotdeauna e interesant să stai lipit de vizor ca să vezi în viața altuia (sau cel puțin așa am învățat de la vecinii de pe scara blocului), așa că am ascultat-o, dar numai până la faza cu cumpărăturile.

Acuma, la Milano nu mă pricep. Doar că la Viena și eu îmi fac cumpărăturile cam des; ce-i drept, de nevoie – de la haine la mobilă, lucrurile pe care mi le iau sunt mult mai ieftine acolo. În calitate de shopper proletar prin capitala Austriei, vă garantez că marea vedetă care își cumpără haine doar după feșănul capitalelor europene avea pe dânsa un tricouaș luat la reducere, cu vreo 3 euro, dintr-un NKD. Nu aș fi reținut veci așa ceva, dar trecând prin magazinul respectiv era să mă orbească sclipiciul de pe hăinuță. Iar NKD, vorba ceea, avem și la Cluj, în spatele gării.

Am stabilit deci că, practic, noi doi facem aceeași chestie: ne luăm haine, în perioade de reducere, din Viena, chit că eu nu zic asta la televizor. Numai că să îți iei tricouri la reducere dintr-un supermarket de duzină și să spui că te îmbraci după moda vieneză e ca și cum ai apăsa trei clape la pian spunând că tu interpretezi Beethoven.

Apropo – dacă vedeți vreodată ceva sclipicios pe mine, vă rog încercați să-l omorâți – probabil e un țânțar mutant, ușor radioactiv, rămas după ultima delegație la Călărași.

Civilizația răbdării

civilizatia-rabdariiPe strada Sfintei Vineri, am învățat astăzi încă ceva despre răbdare. E o stradă îngustă din Cartierul Florilor; în ciuda numelui idilic, e o stradă mărginită pe ambele părți de mașini parcate, pe unde mai circulă pe deasupra și tramvaiul, pe două linii ce ocupă tot restul drumului.

Pe strada asta mai are sediul și o școală de șoferi. Venit cu mașina după lecție, un elev tocmai învăța celebra parcare laterală cu spatele. Doar că, de data asta, în spatele lui mai venea și un tramvai. Calm și fără grabă, a dat de volan, doar că a uitat să-l mai și întoarcă, motiv pentru care elevul a pus mașina fix perpendicular pe trotuar, blocând cu desăvârșire linia de tramvai.

Încet, cu emoție, ca melcul la examen, a venit iar în față. A încercat din nou; mai bine, dar ocupând încă din linia de tramvai. Deja, în spatele tramvaiului erau aproape 10 mașini.

În tot timpul ăsta, în tot timpul manevrelor ăstora mai încete ca șoapta, în tot timpul formării unei întregi coloane, nu s-a auzit niciun claxon.

*

Pe aceeași stradă, a doua zi dimineață, se lua gunoiul. Din motive de spațiu, tramvaiul nu avea cum depăși gunoierii, care nu aveau unde trage pe dreapta, parcările fiind mereu pline – ca de obicei în Viena. Iar gunoierii se deplasau cu 5 metri la două minute; din fiecare curte ieșeau tomberoanele de gunoi menajer, hârtie, sticlă…

Tramvaiul a așteptat calm până când gunoierii și-au terminat scara la o treabă. Două minute fără niciun claxon sau sonerie din public. Gunoierii au tras apoi mașina mai în față, pe contrasens, și au permis tramvaiului și mașinilor din spate să continue. Fără scandal.

*

Oare câte decenii de civilizație ne pot face și pe noi mai răbdători?

Cum se face un muzeu adevărat

Știți că îmi plac muzeele, mai ales unul anume 🙂 Dar mă supără că în România muzeele colecţionează „nu”-uri: nu face poze, nu atinge nimic, nu te mișca. Nu e de mirare că mulți copii merg la muzeu doar duși cu sila de școală, iar ca adulți nu revin niciodată.

Ultima vizită la un muzeu (al cărui nume nu vi-l spun încă) a fost o dovadă că se poate altfel. Că într-un muzeu cu exponate de nepreţuit este posibil să atingi, să faci poze, să te joci, să experimentezi, să te simţi bine şi să pleci acasă fericit.

Ce am învăţat dintr-un muzeu adevărat:

1. Sunt atenţi la detalii

Ai zeci de vitrine identice cu exponate care pot deveni repetitive? Atenţia la detalii şi simţul umorului sunt cheia.

Un monstruleț care iese din vitrină poate face teoria mult mai interesantă.

 

2. Vă rugăm atingeți!

Vorbeam de atitudinea  din muzeele românești… Nu atinge! Nu fă poze! Nu călca iarba! Nu răsufla! Ce fain e însă când muzeul nu se aşteaptă ca vizitatorii să vină cu aprecierea abstractă şi rece a unui savant: „De obicei, oasele de dinozaur sunt prea fragile pentru a fi montate și expuse; aici însă puteți atinge un os vechi de 140 de milioane de ani” – ei, parcă sună mai bine decât „nu pune mânaaaa!”.

 

3. Reconstruiește, nu e un fals!

Aud printre „specialiștii” români că dacă s-ar reconstrui o casă, ar fi de fapt un fals, pentru că nu ar mai fi originalul. Să lăsăm atunci doar ruine?

Nu cred că surprinde pe nimeni că un neinițiat nu își poate da seama, din două cărămizi, cum arăta o locuință, și nu oricine știe să refacă tot dinozarul din două oase. Așa că un mulaj de dinozaur care mișcă și scoate sunete e interesant; nu științific, dar câtă vreme se spune clar ce e sigur şi ce e bănuială, nu e un fals.

Poate un puşti pasionat de dinozauri va deveni cercetătorul care va descoperi adevărata lor culoare!

 

 4. La joacă!

Vizitatorii vor să pună mâna, să simtă, să experimenteze… iar atunci când le dai aparate cu care să se joace aşa cum nu au avut ocazia la ora de fizică, ai câştigat lupta!

În imagine, un aparat de făcut ceață – o procedură interesantă în sine. În plus, vizitatorii au palete de texturi diferite, ca să vadă unde se acumulează mai mult condens. În funcţie de asta, îşi pot da seama de ce insectele au textura pe care o au, în funcţie de mediul în care trăiesc. Totul, explicat frumos!

 

5. Lăsaţi oamenii să facă poze!

Românii se plâng că tinerii nu merg la muzee. Aceiaşi tineri, când merg la concerte, stau 2 ore cu telefonul sus şi filmează. Nu zic că-i bine, dar aşa se întâmplă.

Prin urmare, dacă vrei public tânăr, cum poţi să interzici fotografierea sau să ceri bani în plus pentru poze?! Dimpotrivă, acest muzeu a creat condiţii prin care exponatele să fie protejate, iar vizitatorii liberi să fotografieze.

„Condiţii” înseamnă că şi cu obiectivul nepretenţios al telefonului meu am putut surprinde, fără blitz, această imagine bună de amintire cu Venus din Willendorf, o statuie veche de 24.000 de ani.

 

Să vă spun unde? Aceste imagini au fost suprinse la Muzeul de Istorie Naturală din Viena, în care vă puteți pierde fără probleme vreo jumătate de zi pe puțin. La noi, în discuțiile pe care le-am avut cu oameni din sfera muzeistică, am simțit tot timpul din partea lor o reținere față de spectaculos: ceea ce e comercial e considerat din start superficial și nedemn de un savant adevărat.

E o capcană. Cei din Viena nu au nicio problemă să ia bani la intrare, iar în interior poți citi și despre programele de cercetare pe care le finanțează muzeul…

Hotnews a aruncat caii pe Dunăre

Şcoala Spaniolă de Călărie are sediul la: a) Madrid; b) Viena; c) Barcelona; d) Poiana Blenchii?


Răspuns corect: b). Pe Hotnews aflăm însă despre "Şcoala de Călărie din Spanie". Dacă "Spanie" asta nu-i cumva numele neoficial al aripii din palatul Hofburg unde are sediu şcoala, înseamnă că avem de-a face cu o traducere executată măiastru: cu copita.


Nu-i o greşeală de proporţii, doar amuzantă pentru mine, fiindcă mi-am dorit întotdeauna să ajung la o reprezentaţie al Spanische Hofreitschule Wien (frumoasă limbă, păcat că-i vorbită!).


Nu e, din păcate, unicul indiciu că autorul nu era foarte "pe cal" cu subiectul pe care îl scria (sau traducea). Aceeaşi ştire zice că în finalul concertului de anul nou de la Viena au fost "trei bisuri, printre care, celebra " Frumoasa Dunare albastra" si Marsul lui Radetzky".


Mda, păi lăsând punctuaţia din text la mama ei acasă, "Dunărea Albastră" a lui Strauss ăla micu' e frumoasă doar în germanul "An der schönen blauen Donau", în timp ce în română denumirea consacrată e cea mai scurtă.


"Marşul lui Radetzky" e fix "Marşul Radetzky", dar asta e scuzabilă, pentru că şi Wikipedia română e pe arătură. Cu "lui" e altă simfonie celebră, "Ceata lui Piţigoi" (mi-re-do-mi-fa-soool, mi-fa-sol-fa-mi-re-dooo, da capo al fine, aplauze!).


În fine, concertul de Anul nou de la Viena, Das Neujahrskonzert der Wiener Philharmoniker pentru  masochişti, are întotdeauna trei bisuri: o polcă, Dunărea Albastră şi Marşul Radetkzy. Ştire e când nu se întâmplă aşa.


Pentru cei pentru care o orchestră sună mai bine decât Andreea Bălan (şi mai ales pentru cei care cred că unghiile pe tablă sună mai bine decât Andreea Bălan), puteţi privi selecţiuni din concertul de anul ăsta pe YouTube. Majoritatea celor care au pus video-uri au ales chiar celebrele trei bisuri… ritmuri perfecte pentru începutul de an, pentru mine!

Plimbare prin capitala imperiului

sampling bucharestVienezii sunt foarte simpatici atunci când, în mijlocul unei convorbiri, spun „no, io!”. Sau când te salută, splendid, cu un „servus!”. Taman ca-n Ardeal. Semne mărunte ale unei apropieri care încă dăinuie.


Avem o zi de linişte, fără campanie electorală. Mă ofer de ghid, azi, pentru un tur virtual prin centrul Vienei şi împrejurimi.

 

Continuă să citești Plimbare prin capitala imperiului