S-au modernizat vecinii!

Nu știu ce e mai incredibil: că vecinul meu responsabil cu toate anunțurile pe scara blocului în ultimii 30 de ani nu a învățat încă să articuleze „locatarii” sau că totuși a învățat să scrie „pița”.

Îmi place însă ferma delimitare dintre noi, garda veche, și restul fraierilor.

De aia nu avem afiș simplu cu „Rugăm rupeți cutia de carton”, ci unul mai complex, cu adresa directă, din care să reiasă clar că pița consumă doar viniturile astea capitaliste care s-au aciuat prin bloc și îi înfundă burlanele.

Dacă mă vede vecina?

(Aş fi scris mai des zilele astea pe blog, dar era să fiu revocat din funcţie în urma unor lupte interne între autori. Până la urmă, lovitura de stat a eşuat)

Nu mă stresez. Că e o plăcere să-i văd pe alţii cum se enervează atunci când eu nu mă stresez. Sunt relaxat şi îmi place aşa. Asta nu înseamnă pur şi simplu că stresul nu există – asta ar fi o situație fragilă, ușor de disturbat de elemente noi. Înseamnă să treci de starea aia „zero” şi să ieşi pe partea cealaltă, aşa încât să ajungi la o prezenţă tangibilă a lipsei de stres.

Locul în care activitatea de a nu mă stresa atinge cote maxime e la mine acasă. Ăla e spaţiul pe care l-am creat în aşa fel încât să fie cu adevărat worry-free, pentru mine și pentru prietenii mei, care știu că am o singură regulă: să nu ne facem griji.

Nu mi-am bătut niciodată capul cu ce cred vecinii. Mai ales vara, stau cu geamurile deschise și draperiile netrase. Nu îmi bat capul să verific în ce poziție sunt jaluzelele. Mă surprinde uneori ce mult se vede în casă din stradă, dar nu e scopul vieții mele să mă ascund în peșteră. În plus, nu îmi cunosc vecinii cu vedere spre geamurile mele, așa că nu m-a interesat niciodată ce văd oameni pe care nu îi cunosc.

Doar că acum, după atâția ani de liniște sufletească, am o problemă. Am aflat cine e vecina de vizavi, de la etajul 4. Am aflat mă știe cam de când aveam plete. Știe și că am pisică. Se pare că de acolo, de la patru, se vede destul de bine la mine în casă.

Așa că mai nou, când îmi vine să-mi fac de cap, am un stres nou: dacă mă vede Brigitta?

Chemi poliţia dacă vecinii se omoară?

Am fost aseară la un prieten şi, vreme de vreo două ore, am auzit cum vecinii de deasupra îşi mută mobila prin casă. Respectiv, printre ţipete, tunete şi urlete, se mai auzeau nişte sunete care indicau faptul că între cei doi soţi care stau acolo se practică izbitura cu dulapul, aruncarea scaunelor peste masă şi alte câteva sporturi asemănătoare.

După vreo jumătate de oră, l-am întrebat pe om dacă ar trebui să sunăm la Poliţie. Mi-a zis că e obişnuit cu tabloul sonor şi că îi este prea jenă de ea ca să sune poliţia: o ştie bine, e o doamnă care munceşte zi-lumină ca să îşi ţină familia – adică soţul, băiatul şi vreo doi veri care au dificultăţi financiare de când îi ştie el.

Şi pentru că ştiu şi eu vreo două cazuri din astea, poate îmi explică şi mie vreo doamnă cum poţi să rămâi alături de un om care e violent, fie verbal fie fizic, cale de decenii întregi, şi totuşi să crezi că „aşa e bine”. Ce te poate uni „la bine şi la rău” cu un asemenea om?