Dacă mă vede vecina?

(Aş fi scris mai des zilele astea pe blog, dar era să fiu revocat din funcţie în urma unor lupte interne între autori. Până la urmă, lovitura de stat a eşuat)

Nu mă stresez. Că e o plăcere să-i văd pe alţii cum se enervează atunci când eu nu mă stresez. Sunt relaxat şi îmi place aşa. Asta nu înseamnă pur şi simplu că stresul nu există – asta ar fi o situație fragilă, ușor de disturbat de elemente noi. Înseamnă să treci de starea aia „zero” şi să ieşi pe partea cealaltă, aşa încât să ajungi la o prezenţă tangibilă a lipsei de stres.

Locul în care activitatea de a nu mă stresa atinge cote maxime e la mine acasă. Ăla e spaţiul pe care l-am creat în aşa fel încât să fie cu adevărat worry-free, pentru mine și pentru prietenii mei, care știu că am o singură regulă: să nu ne facem griji.

Nu mi-am bătut niciodată capul cu ce cred vecinii. Mai ales vara, stau cu geamurile deschise și draperiile netrase. Nu îmi bat capul să verific în ce poziție sunt jaluzelele. Mă surprinde uneori ce mult se vede în casă din stradă, dar nu e scopul vieții mele să mă ascund în peșteră. În plus, nu îmi cunosc vecinii cu vedere spre geamurile mele, așa că nu m-a interesat niciodată ce văd oameni pe care nu îi cunosc.

Doar că acum, după atâția ani de liniște sufletească, am o problemă. Am aflat cine e vecina de vizavi, de la etajul 4. Am aflat mă știe cam de când aveam plete. Știe și că am pisică. Se pare că de acolo, de la patru, se vede destul de bine la mine în casă.

Așa că mai nou, când îmi vine să-mi fac de cap, am un stres nou: dacă mă vede Brigitta?

Ţurţurim, Măria-Ta!

F**king stalactită de casă
F**king stalactită de casă

Sunt oameni care dimineaţa îşi beau cafeaua şi plimbă câinele. Io, dimineaţa, mă spăl pe dinţi şi după aia am o nouă activitate, de când s-a mutat Siberia pe Someş: tre să am grijă de ţurţure. Nu vă-necaţi, că vă explic.

Ca toţi românii incapabili să se gestioneze împreună, vecinii şi cu mine avem fiecare centrală termică proprie. Evacuarea minunii se face prin coşuri care sparg elegant faţada blocului în vreo două duzini de locuri plasate ştiinţific, adică total la întâmplare. Problema e că, spre deosebire de toate celelalte coşuri de evacuare, al meu face constant ţurţuri. Şi nu orice ţurţure: în fiecare dimineaţă descopăr o ditai turlă de biserică mai fără clopote, un soi de Tour Eiffel atârnat de evacuare ca liliacul de tavan în peşteră, cum să vă zic, o fucking stalactită de casă. Chestia aia, dacă pică în capul cuiva care trece pe trotuar, îl trage în ţeapă invers.

Aşa că, dimineaţa pe la 6, când nu-i lume afară, io demontez ţurţurele zilei, să nu produc victime pe stradă. Şi de fiecare dată când vin seara acasă, observ deja începutul de ţurţure cu care o să am treabă dimineaţa următoare.

Şi de-aia mi-i ciudă, bre. Că la vecinii mei nu sunt ţurţuri pe coşurile centralelor. Niciodată. Acuma, ori oamenii ăia nu-şi încălzesc apartamentele, bazându-se că îi încălzesc eu prin pereţi (n-ar fi exclus!) ori s-o fi inventat centrala cu dezţurţurizare automată.

Caz în care vreau şi eu, că mâine-poimâine mă trezesc cu Crăiasa Zăpezii la uşă, venită să mă-ntrebe cât costă vibratorul ăla din vitrină.