Tradițiile mele de Halloween

Să folosești cuvântul ”tradiție” și Halloween în aceeași propoziție, în România, e lipsit de orice sens. Dar tradiții ale perioadei ăsteia frumoase de toamnă am; și de ele vă spun cu plăcere. Am trecut la ora de iarnă și asta înseamnă că duminică am trăit 25 de ore. Pentru mine, e important cu cine le petrec; „ziua cea mai lungă” e un simbol al modului în care alegem să ne petrecem timpul.

Așa că, la fel ca anul trecut, am ratat petrecerile de Halloween și Sărbătoarea Recoltei. În schimb, am stat la povești și la degustare de home made tzuica cu prietenul meu cel mai bun pe care, și așa, îl văd ca pe salariu: rar și pentru scurt timp. Sâmbătă-seara-spre-duminică-dimineața ne-am făcut timp de o poveste ca pe vremuri – că doar aveam TIMP mai mult ca în oricare zi.

Da, a fost bună pălinca. Şi începutul de duminică din grădină, pe un soare absolut superb.

Duminică seara, o cină în familie. Chiar și în familia mea de astronăuci se poate așa ceva. Ca să vă faceți o idee, ai mei nu știau nimic de campania cu Muzeul Farmaciei și, cum nu au treabă cu Twitterul, habar n-aveau pe ce lume mai trăiesc. Duminică am avut TIMP să recuperăm.

De-a lungul TIMPULUI, mi-am dorit mai mult TIMP să pot dormi, să mă joc cu nepoatele care cresc tot mai mari, să am TIMP de prieteni, să pot lucra mai mult la câte un proiect drag (rar, dar se întâmplă), să învăţ germană, să am TIMP ca pur şi simplu să nu fac nimic cu el.

Sunt curios – dacă fiecare zi ar avea o oră în plus, ce aţi face cu ea?

Voi mai aveţi răbdare? (vs. omul multi-tasking)

Nu vorbim de răbdare ca filosofie. Ci de răbdarea aia clasică, din bătrâni, din vremea când timpul mergea mai încet şi nu ne puneam problema că ar fi NEVOIE măcar de răbdare pentru lucruri de zi cu zi.

Vorbeam cu un prieten, mai tânăr, mai însurat şi mai serios decât mine: tu simţi că, în ultimii ani, ai devenit mai răbdător? Speram măcar el să-mi zică „da”: e tătic, învăţat de prunc să aibă obligatoria răbdare. Mi-a confirmat însă ce simt şi eu: răbdarea e tot mai puţină.

Cu ani în urmă era o plăcere să mă uit la un film. Nu se întâmpla nimic altceva o oră şi jumătate. Două. Acum nu rezist să văd cap-coadă un episod de serial; în cele 50 de minute, mai dau pauză, mă uit pe Facebook, dau un reply pe Twitter, verific mailul, eventual mă uit la un alt video pe Youtube. Şi nu mă enervez dacă sună telefonul.

Nu am stare. Mă uit la film şi verific mailurile şi chiar răspund şi mă joc cu pisica şi dau câte un ochi pe „notificări”. M-am obişnuit să citesc în timp ce mă plimb pe stradă, pentru că nu am răbdare doar să merg – mi se pare că pierd vremea. M-am obişnuit să mă uit la seriale în timp ce spăl vase şi mă gândesc să-mi iau un aspirator cu ecran inclus.

Grădina e un loc care mă rupe un pic de rutina asta întreruptă. E unul din puţinele locuri în care pot sta două ore cu o carte bună, în plin soare. Mă bucur că a mai rămas un loc unde timpul trece încă altfel. Azi, am citit acolo o carte în care un personaj zicea: „după care urma să rămân câteva luni la Londra, timpul necesar pentru a-i revedea pe câţiva vechi prieteni”.

Cât timp de prieteni avem azi? Câteva luni?

Mi se pare destul de ciudat: mă grăbesc tot mai tare, ca să fac cât mai multe, dar timpul trece oricum tot  mai repede.