Cum fac niște bez-metici succes în social media

Vă enervează casetele alea care apar pe site-uri și cer insistent like, share, abonează-te la mail? Evident, mai ales când vizitezi un site de mai multe ori și insistă să apară de fiecare dată!

Tâmpenia asta a ajuns la maxim pe un site numit bez.ro, cu titulatura de „revista presei” (o scuză penibilă pentru o serie de portaluri care nu produc nimic original, ci publică conținutul altora într-o formă semi-legală). Ăștia au inventat suprema idioțenie: ca să vezi un video la ei pe site, trebuie înainte să îi dai SHARE pe Facebook.

V-ați prins? Întâi dai share, după aia te uiți la el, să vezi dacă-ți place sau nu.

bez-metici

Tot ce-au reușit e să demonstreze că cititorii lor sunt mai deștepți ca ei:

likes

Bravo, bezmetici mici care esteți! Vă doresc să vă închideți curând, ca să mai crească un pic IQ-ul colectiv al internațiunii române.

Importanța momentului potrivit în social media

În timp ce la noi încă se mai discută cât de rapid ar trebui să reacționeze brandurile în social media, câțiva oameni pricepuți au dat o lecție legată de importanța de a prinde momentul. S-a întâmplat la Superbowl (un fel de Liga I cu arbitri mai buni), când o defecțiune tehnică a aruncat arena în întuneric.

Superbowl-ul e o mașină de făcut bani și fani pentru branduri, care au fost foarte active în social media pe toată durata meciului. Dar o singură echipă a reacționat la pana de curent: exact atunci când toți erau în întuneric, echipa Oreo a avut o sclipire. Au publicat un tweet și o imagine:

superbowl-oreo-tweet

 

Sunt convins că nu au anticipat pana de curent. Faptul că au profitat de moment rapid, creativ și pozitiv a dus imediat la rezultate. Graficul de mai jos arată cât de mult au fost menționate pe Twitter brandurile în timpul Superbowl-ului; uitați-vă la linia galbenă – e Oreo. Observați cum crește în dreapta graficului, când pe restul brandurilor e tăcere?

superbowl-oreo-results

 

Nu mă uit la fotbal american dacă nu joacă Cluj Crusaders, dar vă recomand articolul în care am găsit exemplul ăsta. E de pus la dosarul cu „așa da”.

Cum a murit Macaulay Culkin pe Internet

Miercuri seara, un prieten dă pe Twitter: „a murit Macaulay Culkin” (ăla micu’ din „Singur acasă”). Dau pe Wikipedia, care de obicei actualizează foarte rapid pagina în așa cazuri: nimic. Mă uit  pe IMDB: nimic. Deschid site-uri de știri: zero informații.

Primul meu gând: e clar, social media se mișcă din nou mult mai rapid decât toate canalele clasice, fie ele și online.

În cele din urmă, găsesc necrologul: Macaulay Culkin a murit la vârsta de 32 de ani, în urma unei come provocate de consumul de heroină. Se știe că actorul avea probleme cu drogurile. După ce termin de citit pagina, mă uit și la ce scrie sus, mare, cu roșu: „Acest necrolog este anticipat. Nu a murit nimeni (încă)”. Vasăzică, intrasem pe un site care asta face: scrie necroloage înainte ca protagoniștii să moară. Cam ca la cinema „Florin Piersic” de la Cluj.

De ce era așa credibilă povestea?

Băiatul ăla simpatic din „Singur acasă” a crescut și a ajuns să aibă mari probleme cu drogurile. Nu îl înțeleg – dacă m-aș fi însurat cu Mila Kunis zău de mi-ar fi trebuit vreun alt stupefiant. De curânt, tabloidul National Enquirer a publicat un articol în care susținea că Macaulay va muri într-un an, din cauza problemei cu drogurile.

În ziua presupusă a morții însă, Macaulay Culkin era mersi bine la nunta lui Natalie Portman, unde a fost și fotografiat. De fapt, Hollywood Leak a explicat cel mai bine: „Macaulay Culkin a fost zărit la nunta lui Natalie Portman, întrebându-i pe invitați dacă mai este încă în viață”.

Bun-bun, și noi ce mai credem? Eu unul o să mai cred doar când apare pe CNN. E frumos în social media, dar e bună și presa clasică la ceva, cu sursele ei cu tot!

EXCLUSIV! FOTO / VIDEO Cum ne-am distrat în weekend

Băăă, ai văzut pozele cu Gigel? Frate, ce varză a fost în weekend!

Când mi-am cumpărat prima dată domeniu şi hosting,  înainte de a avea blog pe el, făcusem nişte conturi FTP ca prietenii să-şi descarce pozele de pe la chefuri. Un fel de social sharing cu parolă şi numai pentru participanţi.

Prin urmare, pe cât de normală mi se pare dorinţa să ai poze de pe unde ai fost, pe atât de ciudat mi se pare că, luni la prima oră, toată lumea umple internetul cu poze de la orgiile beţiile de sâmbătă noaptea, să le vadă tot cartierul. VIDEO! Vezi cum a căzut Pătrăţel de pe masă drept în nas. FOTO: Două fete se sărută sus, sus pe bar, sus pe bar. Cu explicaţii şi tag pe Facebook.

Cred că deja e mai important să ARĂŢI lumii că te-ai distrat, decât să te distrezi. Nu simt nevoia să spun pe Facebook câte sticle de Jager şi-au găsit un vesel sfârşit pe esofagul meu. Iar cine ştie sentimentul ăla unic de „bliţ băgat hăpt în uăchi în penumbră”, care te face să arăţi beat criţă şi dacă tu erai treaz ca ceasul cu cuc, ştie şi ce mişto e să vadă pozele alea luni pe net.

Nici măcar nu mai poţi merge într-un club fără să te trezeşti că moaca ta uşor aburizată dă marfă pentru cefacemlanoapte şi chefitudine şi flic flac şi alte-poze-cu-oameni-beti-din-birt-dat-com, de tre să te protejezi când ieşi în oraş, eventual purtând faţa altuia. Câţi dintre ei au un link, un buton, ceva, gen „şterge poza asta, sunt în ea şi nu o vreau online”? Dacă ziariştii de monden din ţara asta şi-ar scoate nasul din decolteul vedetelor şi ar face rubrici cu cele mai tari chefuri, ar avea marfă pentru mii de ziare.

Până unde dăm share vieţii noastre sociale? Spunem unde suntem, spunem cu cine suntem, mai e cazul să vărsăm şi imagini? Dacă nu e documentat pe Facebook, înseamnă, oare, că nu s-a întâmplat deloc?!

BrandTailors pariază pe reţele sociale

Premieră în România: o companie şi-a creat un site corporate pe care tot conţinutul e preluat de pe reţele sociale. Ştirile se pun pe Twitter, portofoliul e pe scribd, galeria foto pe Flickr, pagina despre echipă trimite la profiluriLinkedIn. La toate se adaugă deja „tradiţionala” pagină de Facebook. Site-ul nu face decât să reunească toate astea.

Mişcarea mi-a atras atenţia pentru că aparţine BrandTailors, o agenţie de branding, adică exact genul de companie care n-ar face aşa ceva fără să vrea să transmită un mesaj clar. Normal, din punctul lor de vedere, e o poziţionare simbolică în avangarda companiilor care lucrează cu social media. Pentru prima dată, canalele de comunicare de pe social media nu mai sunt anexele site-ului principal, ci ele sunt în centrul atenţiei.

Dar e o temă de gândire, văzută din afară. Mişcarea poate însemna şi căBrandTailors se aşteaptă la o mulţime de comenzi în acest domeniu din partea clienţilor, iar asta ne poate interesa şi pe noi foarte direct, pentru că majoritatea firmelor româneşti sunt încă în preistoricul internetului şi trebuie convinse că e bun şi Facebook la altceva decât poze de la chefuri.

Adevărul e că, de când am auzit ştirea, încerc să mă gândesc la lipseşte unui site construit în felul ăsta. Şi nu prea mai găsesc exemple de conţinut pe care să îl pot publica pe site-ul meu şi care să nu poată avea echivalent în reţele sociale, omniprezente azi în toate domeniile.

Voi ce ziceţi, vom mai avea site-uri de acest gen sau rămâne un exemplu unic?

Jurnalismul cetăţenesc şi soldaţii ucişi în SUA, un epitaf comun

O sumă de oameni – în general cei cărora li se luminează ochii când presa e atacată, indiferent în cel fel – prohodesc de câţiva ani dispariţia jurnalismului ca profesie, aşa cum îl ştim, în faţa noilor moduri de comunicare impuse de jurnalistul-cetăţean. La ce ne mai trebuie jurnalişti, ziare, dacă omul care e martor la evenimente devine reporter ad-hoc prin Twitter şi YouTube? Avem jurnalism cetăţenesc, în care oricine ştie ţine în mână o săpunieră devine reporter.

Nu vorbesc bine franceza, dar îmi permit să tuşesc, elegant: bullshit.

Tot ce s-a schimbat e că martorii la unele evenimente nu mai trebuie întotdeauna căutaţi îndelung, pentru că sunt de găsit ceva mai uşor (şi ne-exclusiv) pe internet. Ceea ce nu s-a schimbat, şi aici intervine rolul jurnalistului profesionist, este că orice declaraţie a unui martor trebuie verificată, nu prezentată ca fapt. Iar asta se învaţă la şcoala de presă sau furând meserie în redacţii.

Un trist exemplu e tragedia de la Fort Hood, SUA, unde au murit 13 oameni; presa care relata cazul publica informaţii prezentate pe Twitter de cineva din interiorul bazei armate. Doar că toate „update”-urile respective s-au dovedit a fi, neaoş spus, fake – persoane date drept moarte trăiau, iar atacatorul era unul, nu trei. Dar media mainstream au înghiţit hapul fără probleme, pentru simplul motiv că e la modă să faci social media. Detalii despre acest caz, aici.

Chit că predic în deşert, spun în continuu un lucru simplu: jurnalismul de calitate, în sine, nu se schimbă. Apar mijloace tehnice noi, dar principiile sunt aceleaşi. Am început presa pe pix şi hârtie, apoi reportofoane, am lucrat cu minidiscuri, acum înregistrăm direct mp3. Martorii nu sunt doar de pe stradă, sunt şi de pe internet. Dar ceea ce au văzut ei nu-i literă de lege. Folosit cu discernământ, informaţiile din „noile surse” sunt o mină de aur. Altfel, sunt numai cianură.