Să murim singuri, iar țara… la fier vechi!

zzzzz

Am mai spus că poporul român, în inconștiența sa milenară, nu își vinde țara, preferă să o păstreze pentru fier vechi. Nu vrem investitori străini, sau dacă-i vrem, ne-ar plăcea să vină, să-și lase banii și să ne dea pace. În niciun caz să nu vină cu pretenții, mai ales nu cu pretenția de a munci sau, Doamne-feri!, de a munci bine!

Am citit zilele trecute încă un clasament care-mi confirmă teoria: Ziarul Financiar i-a ordonat în top 100 pe cei mai mari exportatori ai României. Altfel zis, companiile care țin economia în picioare. În general, sunt multinaționale cu o medie de 600 de angajați bucata, datorită cărora deficitul nostru comercial nu e 100% (in 2012, aveam 45 miliarde exporturi si 54 importuri).

În top acest top 100 nu există niciun lider românesc al vreunuia din sectoarele reprezentate. Per ansamblu, 70% din exporturile acestei țări sunt făcute de companii cu capital străin; „nu avem un lider român în cele 25 de sectoare exportatoare din industria prelucrătoare”, spune expertul citat de ZF.

Dacă după Cuza Vodă am apelat la principe străin, după revoluție tot numai „principii străini ai economiei” au reușit să investească și să crească afaceri sănătoase în România. Unde s-au băgat nasuri autohtone? Uitați-vă doar la Hidroelectrica, la CFR Marfă, la fostele baze de turism de stat care ar fi putut pune pe roate o economie care să duduie de sănătate. Un jaf.

Hai să-i dăm afară pe investitori. Oricum ni-i lene, nu?

Contrastul, ca brand de țară

O vorbă celebră a ultimilor ani spune că avem „două Românii”; dincolo de intenția originală a celui ce-a spus vorbele astea, ele au fost de atunci reinterpretate într-o mulțime de feluri. România are cele mai multe WC-uri în fundul curții și cele mai multe conexiuni la Internet de mare viteză. România are oameni care lucrează din greu peste tot în lume și un folclor imens legat de evitarea muncii.

contrast
sursa foto

Dar eu vă propun o interpretare pozitivă, pentru că Româniile cele două nu s-au născut azi. În țara în care agricultura se făcea cu mijloace demne de secolul XVII, s-a născut omul care a inventat avionul cu reacție. Într-o țară în care statisticile despre folosirea pastei de dinți sunt îngrijorătoare (iar acum câteva zeci de ani nu cred că situația era mai bună), s-a născut omul care a inventat insulina.

Prin urmare, stau să mă întreb dacă felul ăsta de contrast nu e, de fapt, un element autentic pe care să-l putem folosi în construcția mult-căutatului brand de țară.

Poate Arghezi ar trebui să fie poetul nostru național: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. Un „Testament” care se confirmă și azi.

Pentru mine, contrast înseamnă potențial. Cum ați folosi ideea asta de contrast într-o dezbatere despre identitatea noastră? Fiindcă, până la urmă, întâi trebuie să ne căutăm identitatea, și apoi forma ei de exprimare ca brand.

Tu vii la Cupa Davis?

Știți cât e de greu să organizezi o finală de Cupa Davis la Cluj? A reușit această premieră un clujean, căpitanul nejucător al echipei de tenis a României, Ciprian Porumb. Sunt convins că i s-a spus că nu se poate. Sunt convins că i s-a spus că în afara Bucureștiului o asemenea finală nu are public.

Vreau să le demonstrăm cârcotașilor că nu e așa; prezența noastră la finala Cupei Davis e în primul rând ocazia de a vedea o confruntare adevărată între România și Finlanda, dar și o dovadă că noi, clujenii, merităm asemenea evenimente.

Între 14 și 16 septembrie, Cupa Davis e la Cluj, iar clujenii trebuie să fie în tribune!

Biletele costă 30 de lei pentru meciul de vineri, 14 septembrie, și câte 50 de lei pentru zilele de sâmbătă și duminică. Există și un abonament, de 100 de lei. Puteți cumpăra online sau din magazinele Germanos, Humanitas, Cărturești, Vodafone și Orange, Domo, dar și de la agenția de bilete a Teatrului Național.

Unul din visele mele pentru Cluj e ca evenimentele de amploare să fie ceva obișnuit. Reformulez: aș vrea ca noi, clujenii, să apreciem mai mult lucrurile bune care se întâmplă în oraș și să ne bucurăm mai mult de viață. Hai la Cupa Davis!

Nişte uameni din România

În viaţa publică din România întâlnim mereu specimene rare, care merită conservate prin incinerare. Dar parcă azi s-a răsturnat căruţa. Pozele de mai jos nu se fac mai mari oricât daţi click pe ele. Vorba aia, poate tocmai aţi mâncat. Aşadar:

Consilier local din Vulcan-can, la chef de 1 martie (un scurt remember, că tot se apropie). Şi mai îngrijorător e că doamnelor de la mese pare să le placă:

Realitatea TV chiar nu putea spune mai direct ce părere are despre Guvern:

Şi închei multimedia cu o bătaie de multifiţe şi extraisterie între o ziarizdă şi o pizdetă de Dorobanţi:

Românii despre România: cum se distruge imaginea unei ţări

Diplomaţia română nu are nicio şansă. E inutil să le cerem guvernanţilor să facă imagine României şi nu foloseşte la nimic să criticăm brandul de ţară, dacă noi înşine suntem mai răi decât frunza furată de Guvern.

Românul în străinătate, inclusiv cel care stă acolo de ani întregi, e cel mai prost ambasador al ţării lui. Pentru că este şi rămâne un copil ajuns prima dată în parcul de distracţii: stă cu gura căscată şi se miră de orice.

Copacii din Austria sunt mai verzi, străzile din Bruxelles mai curate şi râurile din Italia sunt, probabil, mai ude. Ceea ce le transmite un român celor din jur e simplu: totul ceea ce vede e mai bun şi mai frumos decât ce are acasă. Iar dacă ceva e prost şi acolo, atunci e sigur românesc. Dacă un balcon e mai neîngrijit, sigur acolo stau români. Nu turci, nu nemţi, nu marocani, nu americani, ci români.

Ne vedem atât de prost, încât nu le dăm altora nicio şansă de a ne descoperi părţile bune.

Nu e vorba de a minţi şi de a prezenta lucrurile la superlativ atunci când nu sunt aşa, ci de a avea o minimă decenţă în reprezentarea locului de unde venim faţă de alţii. E ca şi cum am merge în oraş şi ne-am lăuda că avem igrasie în casă.

Până nu vom începe să realizăm că noi suntem primii purtătorii de cuvânt ai naţiunii, România nu are ce face cu diplomaţii. Eventual, să-i recalifice pentru PR intern.

…da, am revenit în ţară şi asta e ţigara de după.

De ce n-a ajuns Clujul un „amalgam de suflete”

Impresionantă expresia pe care a folosit-o azi dimineaţă domnul Ioan Ciupe, muzeograf la MNIT, în cursul unei discuţii despre Marea Unire şi clujeni: nu am ajuns niciodată să fim un „amalgam de suflete”, să fim „mână în mână”, oricât dansăm Hora Unirii prin centrul oraşului.

Clujul pare să fi fost mereu „un caz special”, iar discuţiile cu istorici din cursul zilei de astăzi m-au ajutat să reconstitui fragmente din ceea ce se întâmpla în acele vremuri; lucruri pe care nu le-am învăţat din nicio istorie oficială. Azi vorbim cu uşurinţă despre libertate şi unire, dar în 1918, la capătul unor ani de război în care teritoriul României se redusese la o fărâmă iar curtea regală era în refugiu, vorbele astea erau mult de preţ.

În Cluj, armata română a intrat abia la 24 decembrie 1918. Nu doar pentru a defila, ci şi pentru a transmite un mesaj clar, după ce un membru al unei gărzi româneşti fusese ucis în cursul ciocnirilor cu substrat etnic care aveau loc aici încă dinainte de proclamarea unirii. Soldaţii au fost aclamaţi de mii de români, dar majoritatea erau veniţi din satele din jurul Clujului, pentru că oraşul era un fief unguresc, cu o populaţie 90% maghiară. Nici asta nu e neobişnuit, dacă ne gândim că, nu cu mult timp în urmă, românii nu aveau dreptul la case în interiorul oraşului şi nici să deţină cai sau pământuri.

Finalul lui 1918, ca şi anul care a urmat, a fost plin de momente tensionate, dar – uimitor! – ele dispar din discuţiile contemporane despre 1 decembrie, în care se molfăie aceleaşi idei cu iz de mucegai, despre idealuri, visuri milenare şi realizări. Pornite de la ideile care au emoţionat o întreagă naţiune şi au mobilizat milioane înspre transformarea în stat, sunt astăzi golite de conţinut, pentru că nu mai cunoaştem realitatea şi trăirile acelor zile.

Iar de n-am mai ascunde sub covor tensiunile şi conflictele de-atunci, poate am reuşi să mai vindecăm din rănile care, cum s-a văzut de 1 decembrie în centrul Clujului, încă ne macină.

Dincolo de toate astea însă, în 1918 România nu a fost singura naţiune care se năştea în partea noastră de lume. Spre deosebire de Iugoslavia, România este însă, şi astăzi, (aproape) dodoloaţă. Iar dorinţa de a mai repara rănile pe care între timp ni le-a provocat un alt război mondial rămâne vie.

Pentru că ştim că suntem români, pentru că ştim că vrem să fim împreună ca naţiune chiar dacă vedem întotdeauna mai bine defectele vecinului de peste Carpaţi, pentru că noi toţi am fost la Alba Iulia în 1918 prin bunicii noştri, eu vă spun „la mulţi ani”. Puteţi să o acceptaţi ca pe urarea făcută de un prieten la ziua de naştere sau să o lăsaţi să treacă „festivist”. Acum 91 de ani, ne-au câştigat dreptul de a alege.

Eleno, balcanică ești tu! Supărări de Eurovision

balcani”The Balkan girls, they like to party, like to party like nobody”… cu ce a rămas lumea din Eurovisionul de anul ăsta? Cu încă o confirmare a unui mare fals geografic: că România ar fi în Balcani. Că am fi o țară balcanică. Nu discut calitatea piesei sau a interpretării, pentru că notele au arătat-o clar; cred însă că pentru prima dată ne-am dus la Eurovision hotărâți nu doar să nu câștigăm nimic, ci și să ne furăm singuri căciula și ”brandul”.

Ne-am promovat din nou o identitate falsă. România, după cum încercau să ne facă să înțelegem profii de geografie, e o țară carpatică. Sau mă rog: carpato-danubiano-pontică, denumirea cea mai lungă pentru ”ici șa”. Sunt o mulțime de lucruri care îmi plac în Balcani, dar nu mă pot asocia și nu mă regăsesc în acel spațiu, care are o atracţie exotică, nu familiară, şi care se oprește la granița noastră (nu toată lumea acceptă Dunărea ca limită a Balcanilor şi nici noi nu ne pricepem în a clarifica treaba).

România, în loc să încerce să convingă că nu se termină civilizația la Biharkerestesz, se complace în a trimite mesaje contradictorii şi a se asocia cu „butoiul de pulbere al Europei”. De altfel, indiferent cu cine am vrea să ne asociem, chiar luând doar aspectele pozitive ale vecinilor sudici, nu cred că România va putea avea o identitate câtă vreme va merge pe principiul „inspiratului” din ograda vecină. Vreţi brand de ţară? Aveţi Carpaţii, care definesc spaţiul în care trăim şi modul în care am apărut pe aici. De ce i-am înlocui în mesajele noastre către Europa cu Balcanii, doar Moga & Duţă pot spune. Probabil „carpathians” era greu de pronunţat.

Și nu-mi spuneți că e doar o melodie, pentru că e clar că votul Eurovision e în mare măsură politic şi la fel de clar că e foarte relevant pentru gusturile şi tendinţele europenilor.

Nelly Ciobanu și echipa din Basarabia au dat clasă României, au făcut spectacol și nu au arătat ca cinci zâne flendurite de rotweilleri, precum Elena Gheorghe & co. Cel puțin, asta a realizat ”Revoluția Twitter” – Moldova ne-a dat 12 puncte nouă, nu Rusiei.

Dreptul de a fi român

România meaO ramură a familiei mele se trage din nordul extrem al Bucovinei. „Nordul extrem” înseamnă că, dacă le-ar fi ezitat un pic mâna celor ce au trasat graniţele României după război, rudele mele de gradul 17 de acolo ar fi avut la plug boi care vorbesc ucraineană.

Poate faptul că de pe pământul nostru de acolo se văd turnuri ale grănicerilor, care ar trebui să fie cu zeci de kilometri mai în nord, înspre Ucraina, m-a făcut să mă simt mereu foarte apropiat şi de Basarabia, o altă regiune răpită. Un ţinut pe care nu l-am văzut niciodată ca oficiala şi îndepărtata, parcă, Republică Moldova. Era un prezentator, la meteo TVR, pe vremuri, care spunea şi de vremea din „Basarabia”. Niciodată „Republica Moldova”. Era doar o rubrică meteo, dar îi eram recunoscător de fiecare dată când îl auzeam (ştie cineva cum îl chema?).

Continuă să citești Dreptul de a fi român

O tradiţie: jos Iliescu!

{xtypo_quote}prim-ministrul Petre Roman a aprobat masurile propuse de Ministerul de Interne privind eliberarea zonei in dimineata zilei de 13 iunie 1990{/xtypo_quote}

Ion Iliescu

Fostul preşedinte al României post-comuniste, Ion Iliescu, iese foarte şifonat din rechizitoriul întocmit de procurori pe tema mineriadei. Încearcă acum, pe toată căile şi prin orice fel de retorică, să ne convingă că este nu doar nevinovat, ci că ar fi acţionat tocmai pentru păstrarea statului de drept în faţa unor forţe violente, care uzurpau ordinea publică.

Continuă să citești O tradiţie: jos Iliescu!