Civilizația răbdării

civilizatia-rabdariiPe strada Sfintei Vineri, am învățat astăzi încă ceva despre răbdare. E o stradă îngustă din Cartierul Florilor; în ciuda numelui idilic, e o stradă mărginită pe ambele părți de mașini parcate, pe unde mai circulă pe deasupra și tramvaiul, pe două linii ce ocupă tot restul drumului.

Pe strada asta mai are sediul și o școală de șoferi. Venit cu mașina după lecție, un elev tocmai învăța celebra parcare laterală cu spatele. Doar că, de data asta, în spatele lui mai venea și un tramvai. Calm și fără grabă, a dat de volan, doar că a uitat să-l mai și întoarcă, motiv pentru care elevul a pus mașina fix perpendicular pe trotuar, blocând cu desăvârșire linia de tramvai.

Încet, cu emoție, ca melcul la examen, a venit iar în față. A încercat din nou; mai bine, dar ocupând încă din linia de tramvai. Deja, în spatele tramvaiului erau aproape 10 mașini.

În tot timpul ăsta, în tot timpul manevrelor ăstora mai încete ca șoapta, în tot timpul formării unei întregi coloane, nu s-a auzit niciun claxon.

*

Pe aceeași stradă, a doua zi dimineață, se lua gunoiul. Din motive de spațiu, tramvaiul nu avea cum depăși gunoierii, care nu aveau unde trage pe dreapta, parcările fiind mereu pline – ca de obicei în Viena. Iar gunoierii se deplasau cu 5 metri la două minute; din fiecare curte ieșeau tomberoanele de gunoi menajer, hârtie, sticlă…

Tramvaiul a așteptat calm până când gunoierii și-au terminat scara la o treabă. Două minute fără niciun claxon sau sonerie din public. Gunoierii au tras apoi mașina mai în față, pe contrasens, și au permis tramvaiului și mașinilor din spate să continue. Fără scandal.

*

Oare câte decenii de civilizație ne pot face și pe noi mai răbdători?

Voi mai aveţi răbdare? (vs. omul multi-tasking)

Nu vorbim de răbdare ca filosofie. Ci de răbdarea aia clasică, din bătrâni, din vremea când timpul mergea mai încet şi nu ne puneam problema că ar fi NEVOIE măcar de răbdare pentru lucruri de zi cu zi.

Vorbeam cu un prieten, mai tânăr, mai însurat şi mai serios decât mine: tu simţi că, în ultimii ani, ai devenit mai răbdător? Speram măcar el să-mi zică „da”: e tătic, învăţat de prunc să aibă obligatoria răbdare. Mi-a confirmat însă ce simt şi eu: răbdarea e tot mai puţină.

Cu ani în urmă era o plăcere să mă uit la un film. Nu se întâmpla nimic altceva o oră şi jumătate. Două. Acum nu rezist să văd cap-coadă un episod de serial; în cele 50 de minute, mai dau pauză, mă uit pe Facebook, dau un reply pe Twitter, verific mailul, eventual mă uit la un alt video pe Youtube. Şi nu mă enervez dacă sună telefonul.

Nu am stare. Mă uit la film şi verific mailurile şi chiar răspund şi mă joc cu pisica şi dau câte un ochi pe „notificări”. M-am obişnuit să citesc în timp ce mă plimb pe stradă, pentru că nu am răbdare doar să merg – mi se pare că pierd vremea. M-am obişnuit să mă uit la seriale în timp ce spăl vase şi mă gândesc să-mi iau un aspirator cu ecran inclus.

Grădina e un loc care mă rupe un pic de rutina asta întreruptă. E unul din puţinele locuri în care pot sta două ore cu o carte bună, în plin soare. Mă bucur că a mai rămas un loc unde timpul trece încă altfel. Azi, am citit acolo o carte în care un personaj zicea: „după care urma să rămân câteva luni la Londra, timpul necesar pentru a-i revedea pe câţiva vechi prieteni”.

Cât timp de prieteni avem azi? Câteva luni?

Mi se pare destul de ciudat: mă grăbesc tot mai tare, ca să fac cât mai multe, dar timpul trece oricum tot  mai repede.