Cea mai fail reclamă

marianUn autobuz a derapat. Nimeni n-a fost rănit. Totul a fost filmat live. La final, sare leopardul: reclamă la tipografia Marian din Dej.

 

Cum ar veni, dacă pățea cineva ceva, să știm unde să-i tipărească necrologul!

 

De privit (și crucit, însă doar dacă nu sunteți musulmani, reformați sau alte denominațiuni similare):


microbuz rasturnat live de DejeanulRo

Jurnaliști: de la dinozauri la early adopters

moments agoDacă citiți acest articol la câteva minute după ce l-am scris, adică în dimineața zilei de vineri, 19 aprilie, aveți la îndemână în direct un exemplu de jurnaliști care folosesc tehnologia pentru a-și informa publicul LIVE de pe teren: un polițist a fost împușcat în campusul MIT Boston, a urmat o urmărire cu mașini de poliție, s-au auzit explozii din zona Watertown.

Jurnaliștii transmit live: articol live text cu format special în The Guardian, listă creată pe Twitter în care se vede ce publică ziariștii de la fața locului.

E un nou exemplu al faptului că jurnaliștii n-au de ce să se teamă de social media, care ar trebui să devină cel mai bun prieten al lor. Aseară, am participat la prima ediție a „Open thinking for open organisations”, o întâlnire cu mulți oameni din zona IT, promotori open-source și developeri, cărora le-am explicat la ce să se aștepte atunci când lucrează cu jurnaliști / redacții pe post de clienți.

Istoricul amnezic: de la HTML si PDF-uri la CMS-uri customizate, ziarele au trecut prin transformari (si pe drum si-au pierdut arhiva)
Istoricul amnezic al presei: de la HTML si PDF-uri la CMS-uri customizate, ziarele au trecut prin transformari (si pe drum si-au pierdut arhiva). Prezentare la „Open thinking for open organisations”

Am vorbit despre istoricul amnezic al ziarelor online în România, despre modul în care jurnaliștii (nu) folosesc tehnologia, despre cum platformele de conținut ar trebui să reflecte structura diferită a articolelor diferite (despre arhitectura informației ar fi multe de spus), despre „competiția” cu social media. Am vorbit despre cum jurnaliștii nu mai pot controla singuri agenda publică, pentru că și instituțiile sunt pe Twitter:

Dar cea mai mare schimbare trebuie să se producă în rândul jurnaliștilor: dacă, acum, o redacție din Cluj ar avea buget nelimitat pentru schimbarea ediției online, ar ști ce să ceară unei firme de programare? Câți jurnaliști au auzit de Vine, câți știu ce înseamnă MT pe Twitter, câți au urcat vreodată o înregistrare pe Soundcloud, câți știu face un simplu embed?

Mult mai important: câți vor să învețe? Faptul că unii nu vor e o șansă pentru restul: cu condiția să treacă de la statutul de „dinozauri” la cel de „early adopters”.

Am văzut cum Poliția Rutieră a lovit un om pe trecerea de pietoni

Astea au fost primele cuvinte pe care le-am auzit la telefon acum câteva zile. O prietenă tocmai văzuse cum un Audi izbise o femeie; în mașină erau doi polițiști în uniformă, iar pe unul l-a recunoscut: un om de la Rutieră. Un om care dă altora carnetul de șofer.

Nerostit atunci de niciunul din noi, un gând: cu câteva secunde mai devreme dacă ajungea pe acea trecere, putea fi ea. Nu apucase, din fericire, să treacă.

Ziua de Cluj a fost primul ziar care a scris despre acest caz, la cald: ce spune martora, cum Poliția spune că nu s-a întâmplat nimic. A fost pentru prima dată că Poliția a negat incidentul. M-a bucurat să văd mai apoi că Mihai Șoica a preluat cazul în Evenimentul Zilei. El a ales să dea, încă din titlu, verdictul „mușamalizare”. Aflăm că, oficial, victima e cea care a refuzat spitalizarea și a declarat că… s-a împiedicat în fața mașinii conduse de polițiști. Mai e o frază-cheie: „Deşi pe imaginile video se poate observa cum victima este lovită de Audi, poliţistul susţine că nu a existat impact”.

Nu vreau să judec victima dacă îi e teamă. Dar vreau să văd acele imagini la care se referă Șoica, care susțin declarația martorei. A revenit și Ziua cu subiectul, găsiți un follow-up aici.

*

Martora acestui eveniment, cea care a văzut cum s-a întâmplat accidentul, mi-a trimis un soi de „guest post”. Găzduiesc aici câteva rânduri din partea ei, transmise cu rugămintea de a-i proteja identitatea:

[info_box]

Nu mi-am putut scoate din minte sunetul provocat de lovirea unui corp uman, nici imaginea acestuia cazand pe sosea, si acele cateva secunde in care aceasta nu s-a miscat.

Nu pot sa-mi imaginez, ca victima, ce te motiveaza sa iei apararea agresorului tau. Greseala a fost a lui, nu a ta. A lui, pentru ca nu a respectat o banala regula de circulatie. Vinovatul nu ar trebui sa aiba nici macar dreptul la replica dupa ce stie clar ca a lovit un om, si inca pe trecerea de pietoni. Totusi, vorbim de Politia Rutiera, deci ne bazam ca macar la acel nivel se cunoaste semnificatia zebrei si se cunosc regulile privind acordarea prioritatii pe trecerea de pietoni, adaptarea vitezei de mers, asigurarea. Toate masinile din jur erau oprite, doar el, cu Audi CJ-44-NKW, se trezeste sa accelereze la iesirea din sens, in loc sa incetineasca, fiind in apropierea trecerii.

Personal, am un mare regret legat de cele intamplate in data de 9 ianuarie: acela ca nu am sunat la 112. Observand uniformele, m-am bazat ca vor proceda corect si conform procedurilor de interventie pe care ei, se presupune, le cunosc mai bine decat noi, muritorii de rand. Gandindu-ma si la cat de putin a durat totul (maxim un minut de cand persoana a fost lovita pana cand a fost bagata in masina si dusa mai departe), din pacate 112 a fost ultimul meu gand.

112, 112. Repet numarul in minte, sperand ca de pe-acum stiu mai bine.[/info_box]

Faceți diferența între jurnaliști și șefii lor

spiderman-seful

Luați titlul ca pe-o rugăminte personală după isteria din ultimele zile – cu îngroparderea lui Nicolaescu, printre altele. S-a manifestat din nou acea formă inevitabilă de ipocrizie publică: telespectatorii condamnă circul de la televiziuni, la care se uită însă de zor, ca să vadă cât de mare e circul.

Ca să înțelegeți cine conduce presa, vă dau o istorie personală cu morală anunțată: jurnaliștii nu sunt cei care, de cele mai multe ori, decid forma și conținutul a ceea ce noi vedem / citim. Sunt foarte puțini jurnaliștii cu condei, care înțeleg presa, ajunși în funcții de decizie (Cătălin Tolontan, Mihnea Măruță, Vlad Petreanu… printre alții). Iar șefii din presă sunt de obicei o cu totul altă specie, pentru că în primul rând ei nu sunt jurnaliști.

Acum câțiva ani, aveam o discuție cu un Manager. Om important, cu scaun directorial, care încerca să ne explice de ce la noi în redacție sunt prea mulți ziariști, care au prea puțin de lucru.

Colegul cu care eram i-a spus: „Avem și un săptămânal, care înseamnă subiecte mari, documentate, care iau timp. Pe lângă asta, au nevoie de timp pentru cotidian”. Replica Managerului ne-a lăsat fără replică: ”Să meargă să scrie pentru săptămânal. Pe drum sigur văd ei ceva care poate deveni știre în cotidian”.

Așadar, dragi cititori, știrile sunt acele lucruri care se întâmplă pe stradă zi de zi, în general când trece un jurnalist pe lângă ele.

Ulterior, câțiva colegi de-ai mei au fost dați afară, doar că nu au plecat, pentru că restul lumii și-a tăiat din salarii ca să păstreze echipa intactă „la negru”. Echipa aceea nu mai există, dar Managerul a fost promovat și lucrează azi pe un scaun și mai frumos. Doar mai sunt ziare de închis în România!

 

Pe aceeași temă:

[vc_tabs interval=”0″ width=”1/1″ el_position=”first last”] [vc_tab title=”Patroni de fabrici de cârnaţi”] [vc_column_text width=”1/1″ el_position=”first last”]
patul-lui-procust-343637lSpecialişti în bugete pentru care oamenii sunt o cifră statistică, iar presa o fabrică de cârnaţi sau gogoşi, oricum ceva care are legătură multă cu burta şi puţină cu mintea.
Patroni de fabrici de cârnați
[/vc_column_text] [/vc_tab] [vc_tab title=”Nu mai stau o sută la uşă!”] [vc_column_text width=”1/1″ el_position=”first last”]
stima-de-sineSă nu-i credeţi. Atunci când vin şi vă spun că nu contaţi sau că vă pot da afară oricând. Patroni sau şefi cu titluri de dânşii inventate, care n-au înţeles că nu au ce căuta într-o redacţie.
Nu mai stau o sută la ușă!
[/vc_column_text] [/vc_tab] [/vc_tabs]

Mic test al puterii de observare. După training

Azi am trăit una din experiențele mele preferate: am fost trainer. Un grup de liceeni din Cluj și Bulgaria, parte a unui proiect internațional pe tema Media Literacy, au avut ocazia unică și sper că doar un pic plictisitoare să mă audă povestind vreun ceas și ceva despre cum se fabrică știrile. Fac parte din rețeaua așilor – ACES, Academy of Central European Schools.

De fapt, sub pretextul unui training numit „The birth of a news report”, am vorbit despre câteva lucruri de bază în comunicare: de la „terenul comun” pe care se bazează orice comunicare până la sursele în care putem avea încredere, cum se formează zvonurile sau cum aceleași fapte pot fi puse în 2-3 știri diferite. There is a catch: nimic din ce am spus nu se aplică exclusiv la presă. Avem nevoie zi de zi de ele, ca să vorbim cu familia, prietenii sau colegii.

Nu vă plictisesc cu toată prezentarea pe care le-am pregătit-o (care a început cu 5 slide-uri și s-a tot lărgit până la 28); mai ales pentru că jocurile și exercițiile practice nu încap pe Powerpoint.

Vreau să vă dau însă și vouă două teste pe care le-am folosit de icebreakers și care ne testează puterea de observație. Primul exercițiu ne cere să urmărim jocul unei echipe de baschet și să numărăm pasele făcute de echipa în alb.

Ați reușit? Vă asigur că eu nu m-am prins de poantă când l-am făcut prima dată. Niciunul din prietenii care l-au urmărit deodată cu mine nu s-au prins. Azi, în clasă, 28 de elevi și profesorii lor nu au observat nimic.

Din aceeași campanie, un alt filmuleț ne arată iar cât de mult contează… să zicem, unghiul din care privim o poveste. Atunci când dați o sentință sau judecați un om / o situație, amintiți-vă vă rog de filmul de mai jos și întrebați-vă, cu o vorbă a unui prieten, unde sunteți voi în povestea asta. Unde stați?

 

Atenție, cititori! Informațiile se publică pe bani

Înțeleg că ultimii ani au fost grei, că munca de jurnalist e obositoare atunci când o faci cum trebuie, că recesiunea a lovit de multe ori în jurnaliștii cinstiți și care nu au vrut să devină sclavii lui VEZI AICI; știu că există un nivel de frustrare față de companii percepute ca prospere, dar care nu își fac reclamă în ziar.

Acestea fiind spuse, cred că nu există nicio scuză ca să condiționezi publicarea informațiilor transmise printr-un comunicat de presă de cumpărarea de reclamă. 

Informațiile din comunicatul de presă le publici dacă le consideri interesante pentru cititorii tăi sau le folosești în documentarea ta. Comunicatul nu e ceva care trebuie să apară, e doar o sursă printre toate cele de care un jurnalist se folosește ca să-și scrie materialele. Dacă vreau reclamă în ziar, voi cumpăra spațiu de reclamă; dacă am o informație pe care o consider utilă unui ziarist sau publicului, o trimit într-un comunicat.

Da, sper să apară. Dar sper să apară pentru că e un subiect fain, că e bine scris, că poate e ceva ce cititorii merită să afle. Când îmi spui: nu îți public comunicatul decât „pe baza ofertei de publicitate”, mie îmi sună a condiționare.

Acum câteva luni, am descoperit că nenumărate ziare locale din Zalău credeau că primul festival de film din oraș, cu intrare gratuită, nu este știre, pentru că organizatorul nu își cumpăra reclamă. Ieri, am văzut că și la Cluj se poate.

Mi-a demonstrat-o Szabadsag, de la care am primit următorul mesaj în urma unui comunicat de presă (am scos numele companiei, care nu are nicio vină, și al expeditorului):

Stimate Domnule Aronet,

Ne bucura faptul ca daca interesele firmei Dvs. o cer, si nicidecum alta data, puneti la dispozitia presei comunicate si in limba maghiara. Cam acelasi tratament l-am observat din pacate si in politica de reclame a [companiei]. Dealtfel [compania] nu a mai comandat reclame de ani buni in cotidianul nostru sau pe site-ul nostru, cel mai frecventat site de presa dealtfel din Cluj (peste 500 mii de pagini download-ate lunar, vezi trafic ranking pe www.szabadsag.ro).
Va atasez in consecinta ofertele noastre de publicitate. Vom fi bucurosi sa va publicam comunicatele de presa pe baza acestora.
Cu stima,

[semnatar]

Recunosc că nu prea citesc presa maghiară, dar azi am intrat pe foarte-citita ediție online ca să văd ce subiecte găsesc, cu sau fără legătură cu comunicatul meu de ieri. Nu am ajuns deloc departe; chiar nefiind vorbitor de maghiară mi-am dat seama că deschiderea de ziar e genială: poza e din proiectul Cartierul Tineretului, iar Szabadsag ne anunță e se întâmplă cu viitorul cartier Lomb.

Q.E.D.

Live text de la înmormântare. Veșnică pomenire cui te-a comandat!

foto: ciordita de la Hurdu

Dincolo de stupiditatea ideii de a face live text de la o înmormântare, dați-mi voie să îi iau apărarea domnișoarei / doamnei Ionela Roșu de la Adevărul, care a avut nefericirea de a fi trimisă la coșciugul lui Iurie Darie, ca să ne transmită cum decurge spectacolul.

Dacă amicul Hurducaș o bănuiește că e proastă, eu o bănuiesc că e doar ironică. Să vă explic. E duminică și, în loc să mergi la plajă cu prietenii, să te bucuri de căldura de noiembrie, trebuie să mergi în redacție. Acolo, unul redactor-șef sau ceva, te trimite la mama naibii să scrii articol despre cum îl îngroapă pe nu-știu-cine. Și îți zice să faci live text.

Acuma, ca ziarist, când ți se cere live text de la mort, ai două opțiuni: să-ți dai demisia sau să-ți omori șeful. Dar să presupunem că dna / dra Roșu are la rândul ei niște rate la casă, niște copii de crescut, deci nu își permite. Și atunci face singura chestie pe care o faci în situația asta: mergi și încerci să salvezi situația scriind la mișto.

Arăți cum Florin Piersic și Ion Dichiseanu sunt mai interesați de interviuri decât de reculegere; arăți cum nevasta ceartă mortul și descrii la modul grotesc circul în care se implică; arăți cât de spectacol ieftin e la români ceva ce ar trebui să fie un moment solemn.

Vă avertizez că o să fiu la fel de grotesc precum ziarista de la Adevărul și o să vă zic o poveste.

Ceva unchi de gradul al șaptelea de-ai mei avea un text pe care îl spunea ca să facă mișto de certurile din familie și, mai ales, de o altă mătușă pe care n-o suporta nicicum. Îi plăcea maxim să vorbească despre cum o să moară și zicea așa: când oi muri io, o să las prin testament să vină toate neamurile să-mi sufle în cur cu un pai. Numa’ Popeasca, când vine, o să spună că i-i greață să pună gura pe paiul prin care ați suflat și voi. Și atunci o să întoarcă paiul înainte să sufle.

Am așa impresia că ziarista trimisă la live text a ajuns, s-a trezit în plin circ și le-a întors paiul șefilor ei. Sper doar că a făcut-o intenționat!

Bugetar, creativ și haios. Se poate!

Gândiți-vă un pic la TVR. Care e primul atribut care vă vine în minte? Gândiți-vă la Radio România Actualități. Ce vă vine să spuneți despre acest post de radio?

Pentru că din titlu v-am spus că e vorba de ceva creativ și haios, probabil vă imaginați deja că nu vorbesc nici despre TVR și nici despre RRA, două instituții care de-a lungul vremii au știut să-și prigonească profesioniștii și să le transmită celor ce gândesc în afara cutiei să rămână acolo.

Vă puteți imagina o reclamă oficială a TVR pe un coș de gunoi? Sau o reclamă haioasă?

Noroc că celor de la BBC nu le pică epoleții de la o glumă reușită. Sunt reclame la BBC America, apărute acum vreo 6 luni (le descopăr cu întârziere și plăcere în același timp), în care americanii sunt anunțați că BBC e „peste gunoaie” și că „chiar și ăia de vorbesc prea tare în metrou ar suna mai bine cu accent britanic” 😀

Enjoy!

Și TVR a încercat să ne arate că ne arată lucrurile cu adevărat importante. Tentativa lor (promo la știri, nu la post în sine) arată așa:

Pazea, vine Garda de media!

Acum cativa ani, o categorie de pe acest blog se chema „garda de media”. Dintotdeauna imi sareau in ochi fix lucrurile care nu ar fi trebuit sa fie acolo: de la literele inversate la erorile de logica gen „victima a fost transportata la morga, unde a decedat”.

Am renuntat la acea rubrica atunci cand am simtit ca
problemele din presa au inceput sa depaseasca sfera continutului si sa se concentreze in curtea patronatelor. Mai conteaza ca un ziar face o incurcatura nostima cu numele primarului, daca ziarul traieste din abonamentele unui partid?

Azi, ma bucur sa va anunt ca Garda de Media revine. Mai relaxata, mai cu umor si cu o viata proprie, alaturi de Marian Hurducas, un om care, ca si mine, e toata ziua cu nasul in presa.

La fel ca la inceputurile ideii, pornim de la ideea ca toti gresim, nu aratam oameni cu degetul si ne distram de o situatie creata, nu de jurnalistul care a avut poate o zi mai… confuza 🙂

De altfel, multi dintre voi sunteti deja soldati in Garda de Media: de cate ori nu auzim si citim plangeri legate de presa? Lansam azi un cadru in care sa le discutam cat de senin posibil.

Nu, data de azi nu e intamplatoare: 29 februarie e o data asa, un pic mai sarita de pe fix!

Incepem pe Facebook cu pagina Garda de media. Mai urmeaza!

Top – cele mai stupide cauze de pe Facebook

Dacă aţi citit titlul, cred că deja v-a venit în minte numele unei prietene, colege de muncă sau cunoştinţe care vă bombardează zilnic cu invitaţii să salvaţi copiii din Africa sau, într-o claie peste grămadă care dovedeşte o completă lipsă de discernământ, să aduceţi cine ştie ce cântăreţ în România.

 

1. Hai să facem un record mondial 2011! Cel mai mare eveniment pe Facebook RO

Pentru că există milioane de cauze similare în limbi de circulaţie mai internaţională. Pentru că primele două posturi pe pagină sunt în stilul „Atenţie. O fată a murit dacă nu a trimis mai departe acest mesaj: …”

2. Pun pariu că România poate strânge un milion de fani înainte de orice ţară europeană
Pentru că are câteva mii de fani. Pentru că fiecare ţară din lume, cu posibila excepţie a lui Swaziland, are aşa ceva.

3. Un castravete poate avea mai mulţi fani decât Băsescu / Justin Beiber / Guţă / insert-celebrity-name-here
Pentru că e probabil cea mai clonată cauză de pe Facebook şi nici măcar nu promovează ca lumea consumul de castraveţi

Lista e infinită şi, până nu rămâne Facebook fără spaţiu pe disc, va continua să crească.

 

Din păcate, prostiile astea discreditează un domeniu important – cel al activismului online – care abia dacă face primii paşi adevăraţi şi ar trebui ajutat să treacă în lumea reală. Pornind de la convingerea asta, am răspuns invitaţiei celor de la Think Outside the Box şi am scris „maxim 3.000 de semne” (adică vreo 3.300) pentru rubrica lor „pro şi contra”.

Eu unul m-am pronunţat contra activismului online, conform convingerii că nu e suficient să stai la calculator – schimbările se produc atunci când ieşi din casă. Colegul de dezbatere, care a scris pro activism online, mi-a făcut plăcerea de a da ca exemplu „revoluţiile Twitter” – mobilizări care au avut loc online şi care ne demonstrează că se poate. Aşa cum ziceam însă: numai după ce ieşi în stradă! 😀

Citiţi ambele opinii pe Think Outside the Box.