Internetul e noul cimitir al ziarelor

A deveni publicaţie exclusiv online e noul mod de a muri puţin. A începe un proiect online e noua modă, dar proiectele sunt clone create de creiere care îşi repetă propriile coşmaruri, eterne reluări care nu spun nimic. Nu ştiu cui se adresează, iar raţiunea lor de a exista nu este, de fapt, să ofere un serviciu, ci să justifice existenţa unor oameni rămaşi fără alte opţiuni.

Noile „branduri” ale informării online vor muri imediat ce se vor termina banii investitorilor – pur şi simplu fiindcă orice ochi realist vede că nu au unicitatea şi calitatea necesare ca să trăiască.

Am început cu concluziile; explicaţiile vi le ofer în serial, în următoarele zile.

Am avut parte de experienţa „trecerii pe online”, la prima mână, de două ori – cazuri diferite, dar în care s-a dat dovadă de realism din partea celor implicaţi. Transformarea Ziarul Clujeanului în www.clujeanul.ro a fost un sacrificiu pentru print, dar a însemnat câştigarea unei audienţe enorme online, tocmai pentru că proiectul a fost bine gândit şi s-a lucrat la el vreme de peste 6 luni. Mai ţineţi minte „Clujeanul sleş Cotidian”, cum ne ziceau „prietenii” în perioada de tranziţie? A fost timpul pregătirii unui proiect care nu s-a pus niciodată în practică pe deplin, dar vă dau un indiciu: unul din programatori a exclamat, la un moment dat, „apăi voi vreţi să faceţi alt Yahoo!”. Nu era departe de adevăr.

Situaţia renunţării la săptămânalul tipărit CLUJEANUL a fost altfel, pentru că pe online nu s-a venit cu nimic nou. Normal, redacţia a decis să dea naştere unui „moştenitor legitim”, care – incredibil pentru unii! – mai apare şi azi.

Stau şi mă întreb totuşi ce cred oamenii care acum trec pe online (Ziua, Cotidianul, Gardianul etc.) despre propriile şanse de a supravieţui făcând pe online ce făceau pe print. Sunt curios dacă cei care deschid acum un portal de ştiri cred că vor deveni rentabili. Sau pe ce se bazează când cred asta.

E iz de apocalipsă în presă. Nu dau însă vina pe bani, ci pe lipsa ideilor. Mie mi se pare uşor să faci ceva diferit pe online. Sunt uimit că, în continuare, niciunul dintre „moguli” nu face asta. Şi îmi pare bine, pentru că înseamnă că îmi lasă spaţiu.

Imaginaţi-vă internetul ca pe un imens câmp, unde e loc pentru toată lumea. Dar managerii români de presă nu îl folosesc ca să pună seminţele câte unui copac, ci ca să îngroape hoiturile propriei neştiinţe şi neputinţe. Miroase a presă moartă. La mulţi ani!


EDIT: Andi Daiszler publică un text al cărui titlu mă face să cred în telepatie, „Presa trece pe online şi moare în acelaşi timp” – care include o privire asupra a ceea ce se întâmplă cu câteva site-uri cunoscute la Cluj. Remarc vorbele lui despre „lipsa de personal” şi „nimic nou”, care aduc foarte bine cu gândurile mele de când scriam cele de mai sus.

De ce se tem ziarele de internet

Drumul presei tradiţionale către internet a fost un fel de dragoste cu de-a sila. Relaţia a pornit de la teamă: dacă internetul va distruge presa tipărită? Încet-încet, redacţiile au priceput de ce e bine să
aibă conţinut online, dar cu paşi mici şi ezitanţi: conţinut publicat după ora de tipar, sau care trebuie plătit, sau pe bază de abonamente – modele vechi pentru un nou mediu.

Suntem astăzi în situaţia în care, de voie în cazul unora, de nevoie în cazul altora, ziarele tradiţionale şi-au găsit un pic de loc în online. Dar de ce cresc surse de informare precum Huffington Post, în timp ce New York Times are nevoie să fie salvat? Cum de bloguri scrise de un om sunt mai citite decât ziare ale unor comunităţi de sute de mii de oameni?

Acest text încearcă să justifice o părere: că ziarele se tem încă de tehnologie şi asta se vede şi în forma şi în conţinutul site-urilor. Niciun ziar online nu este încă integrat cu adevărat în mediul din care face parte; senzaţia este că se aduc cu forţa în online pagini care, în loc să fie tipărite, sunt afişate pe ecran, iar dezbaterea e „câte coloane să aibă site-ul”. Şi atât.

Cum ar putea arăta un altfel de ziar?

 

Un altfel de ziar

exemplu de alertăImaginaţi-vă un ziar care publică pe Twitter (sau orice sistem similar, gratuit şi universal accesibil) alerte în cazul unor evenimente importante, neaşteptate sau foarte urmărite (accidente, situaţia traficului, avertizări meteo, decizii de impact ale autorităţilor, demisii, scorul live al unor meciuri). Da, există sisteme livescore şi acum, dar alertele Twitter pot fi primite pe mobil gratuit, nu contra-cost, cum fac acum unii operatori din RO. Cei care au apelat la pagini de Twitter n-au făcut decât să dubleze RSS-ul publicând linkuri către mai toate articolele deja apărute în ziar – inutil!

articol stil wiki
Pe măsură ce subiectul începe să aibă „cărniţă”, alerta devine o primă formă de articol pe site-ul ziarului. Informaţiile suplimentare curg în continuare şi articolul se actualizează, dar sistemul permite citirea variantelor mai vechi (istoric al paginii, stil wiki). De ce istoric? Pentru că cititorul va avea încredere mai mare când informaţiile nu se evaporă, aşa cum nu dispar brusc cuvinte din pagina tipărită, iar jurnalistul ar fi şi el responsabilizat, fiindcă greşelile nu dispar în neant.

Un site de ziar bine făcut ar trebui să permită şi comentarii şi trackbacks (acele linkuri care dau de ştire că despre subiect s-a scris altundeva); de multe ori, mai ales în cazul unor evenimente în desfăşurare, sunt bloggeri care încep să scrie şi pun poze cu mult înaintea presei. Aşa se duce vestea – de ce nu ar porni de pe pagina de ziar?

contextÎn timp, articolul mai are nevoie de ceva: context. Documentariştii (un lux pentru presa din România!) pot umple spaţiile „din jurul sensului” şi, pentru că suntem pe net, pot oferi o gamă de linkuri şi resurse cu privire la aproape orice subiect. Iar cum online credibilitatea unui site necunoscut e greu de apreciat, selecţia lor de către un cunoscător este extrem de valoroasă. Tot context oferă şi bloggerii care vin cu perspectiva lor asupra unui subiect, din unghiuri la care redactorii ziarului nu s-au
gândit.

S-a încheiat evenimentul? Dezbaterea continuă. Există comentarii, forumuri şi discuţii live (imaginaţi-vă că discutaţi în direct cu jurnalistul care a fost la locul prăbuşirii unui avion. Ce aţi întreba?).

Materialele complexe pot include, pe internet, interactivitate de la cel mai de bază nivel. De exemplu, cititorul poate vedea un sumar al unei investigaţii şi apoi decide în ce ordine să citească părţile de care este interesat (nu un cearşaf de 10.000 de semne în care se pierde în detalii tehnice).

Dincolo de pagini de ziar

img class=”mosimage” title=”ziarul ca baza de date” alt=”ziarul ca baza de date” src=”images/stories/2009/02februarie/thumbnails/thumb_4bazadedate.jpg” width=”150″ height=”52″ align=”right” border=”0″ hspace=”5″ vspace=”5″ /> De altfel, chiar forma în sine a unui articol online este o moştenire a printului. Cine ne cere ca online să avem: titlu, lead, text? Sau texte enorme, cu intertitluri sau nu, împărţite uneori pe pagini, ca să crească numărul de pageviews? În primul rând, nu orice trebuie să fie „story” clasic; gândiţi-vă cum ar arăta Wikipedia dacă ar putea răspunde din prima la o întrebare de genul „în ce filme au jucat împreună Louis de Funes şi Catherine Deneuve”, aplicaţi asta la un site de ziar. Cere ca anumite informaţii să fie stocate în baze de date (informaţie structurată), nu articole (poveşti).

În plus, încântaţi de faptul că pot pune filmuleţe online, unii producători de conţinut insistă să mute într-o categorie separată articolele cu video, fără să le lase unde aparţin natural. Irelevant – dacă vreau să văd doar filme, merg pe Youtube; pe un site de ziar scanez după subiect şi abia la ceea ce îmi atrage atenţia mă uit, eventual, la conţinutul video (CNN face firesc delimitarea şi, la un text, are tab-uri de READ şi WATCH, după preferinţe).

Mulţumesc pentru răbdare, dacă aţi ajuns aici 🙂 Vestea bună e pentru toate astea nu trebuie o investiţie de un milion de euro în „consolidarea diviziei online şi integrarea operaţiunilor grupului”. Tehnologia e tot mai ieftină, iar schimbările în modul de gândire costă, dar nu bani. Scumpi vor rămâne însă ziariştii pentru care să merite să ai un asemenea sistem!